Chemarea monahala ( Parintele Rafail Noica )

Am invatat de la parintele Sofronie ca monahismul – contrar [chemarii] slujirii bisericii (diacon, preot, episcop) – este un lucru care este numai intre mine si Dumnezeu. “Acolo, zicea el, nici eu, duhovnicul, nu pot sa intervin. Tu trebuie sa te hotarasti daca DA sau NU si, daca DA, abia dupa aceea imi vei face ascultare, dar nu pentru a deveni monah“.Va spun, impreuna cu un strigat al multora pe care l-am trait eu – e foarte important lucrul asta -, e foarte primejdios sa sugerezi cuiva in general: ‘casatoreste-te sau calugareste-te’, dar mai ales ‘calugareste-te’.Si sa va spun de ce. Viata ne trece prin crize. Criza inseamna judecata, inseamna ca Dumnezeu ne invita sa judecam lucruri, viata noastra in general, pacatele noastre, sa ne autojudecam impreuna cu Dumnezeu. Si o criza este si o invitare de a trece peste un prag, de cele mai multe ori foarte greu. Uneori sfasietor, tragic, pentru unii oameni la limita, cand simti ca puterile iti sunt depasite de departe. Nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu te trece dincolo de limitele puterii tale fiindca trebuie sa trecem de multe praguri pana sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu. Deci normal ca uneori o sa ne simtim depasiti de cerintele launtrice sau exterioare ale vietii noastre.In momentul acela de criza, am observat ca monahismul, contrar starii nuntite, nu beneficiaza de nici un argument in favoarea lui. Una din expresiile acestei crize a fost: “ce-am facut, n-am reusit, am ratat-o. In monahism sunt pe nicaieri, nici macar copii n-am in viata asta, nici macar o familie, nici macar un banut sa dau la un sarac, sa fac o fapta buna, nici macar, nici macar…”. Si acestea sunt numai un pic exterioare. Dar vreau sa va atrag atentia ca nu este nimic in firea asta, in zidirea asta, care sa indreptateasca monahismul. Daca in clipa aia monahul nu a avut chemarea, atunci se intampla lucruri grave.

Si va atrag atentia ca amandoua momentele o sa le gasiti in cartea asta pe care m-a binecuvantat Domnul sa pot sa v-o impartasesc: corespondenta parintelui Sofronie cu Dl. Balfour. Gasiti in Balfour si pe acela din mine care “am ratat-o” (el a ratat-o de tot, a pierdut si credinta la un moment dat, nu numai preotia si monahismul) si (…) a revenit la credinta dupa razboi si a ramas in ortodoxie. Dar pot sa va marturisesc ca l-am cunoscut… [era] inca destul de subred, toata viata lui a fost clatinat. Nu ca n-ar fi avut chemare calugareasca. Dar o sa vedeti din circumstantele vietii lui… inclusiv momentul acesta tragic in istoria lumii, un Apus care incepe sa vina inapoi la Biserica… 1000 de ani Apusul a fost despartit de Biserica si incep sa se dezmeticeasca si sa vina. Pragul acesta e foarte greu de trecut. Balfour reprezinta generatia pe care o putem numi varful de lance care a strapuns aceasta platosa pe care si-au format-o despartindu-se de Biserica. Dar varful fiind ascutit strapunge, dar tocmai fiindca-i ascutit e si subtire si se crapa, se sparge, se rupe. Mai multi din generatia lui Balfour au suferit ruperi de tot felul. Insa mai tarziu, astazi, Apusenii sunt mult mai statornici in ale ortodoxiei decat generatia lui Balfour.

Ce voiam sa spun este ca vedeti criza asta in parintele Sofronie. Ajunge la limita pana unde spune la un moment dat: “Ma intreb daca n-am gresit sa aleg calea asta. Dar, pe de alta parte n-am putut, Dumnezeu m-a silit, cum zice proorocul Ieremia, si a fost mai puternic decat mine”. (Dumnezeu sa ne sileasca, nu noi pe aproapele nostru, luare aminte!!! Ca asa cum sileste Dumnezeu, stie El sa o faca si pe asta. Noi nu stim). “Dar, adauga parintele Sofronie, in criza asta unde ma intreb daca n-am gresit devenind monah, ca n-ajung nicaieri – si-l citeaza pe Iov care isi blesteama ziua in care s-a nascut – in acelasi timp nu m-as regasi in nimic altceva”. Si daca nu esti in pozitia asta, in criza asta, [adica] pe de o parte, “nu pot, sunt nicaieri, am ratat-o, sunt cel mai ratat din lume“, dar si “altceva, [pe de alta parte] totusi, nu ma odihneste, altceva totusi nu vreau“, nu poti face fata. Nu toti trecem criza in aceeasi intensitate numai ca trebuie sa stim ca e foarte important in momentul acela ca insusi sufletul sa-si fi facut alegerea.

Va atrag atentia la un lucru foarte important care m-a mahnit de moarte sa-l vad calcat in picioare de mai multe ori: momentul din tundere unde se subliniaza voia libera.

- “De voia ta vii la aceasta?“

- “Asa, cinstite parinte, Dumnezeu ajutand“.

Luarea foarfecii (parafrazez):

“N-ai facut un gest ceremonial ci din mana lui Hristos tainic in Evanghelia asta ai luat foarfeca si mi-ai dat-o mie si tu frate (sora) ma silesti ca eu sa te tund. Eu iti fac ascultare si te tund“. Si rugaciunile zic mai departe: “Fie ca Domnul sa te intareasca in calea cea buna pe care ai ales dar baga de seama ca aceasta cale trece prin multe greutati“.

In acele greutati cele 2 lucruri sunt importante

1. sa fie chemare autentica.

2. sa fie din libera mea alegere.

Va pot marturisi, ca un pacatos, un baietantru, un tanar impatimit, cum e toata lumea, multam Domnului ca m-a pazit macar canonic cat de cat ca sa pot fi hirotonit, asta nu insemna ca n-am fost un curvar si asa mai departe. Si totusi liberatea cu care puteam sa spun cand ma intrebau ‘si n-aveti voie sa va casatoriti?’ Si le spuneam ‘si cine ma opreste?‘

Si le spuneam si asta, un pic ca sa subliniez cu gluma starea in care eram. Faceam pe persecutatul:

‘Stiti de multe ori am vrut noaptea sa sar peste poarta si sa imi iau campii, dar stiti ce mi-au facut magarii astia? Nu pot sa sar peste poarta ca o lasa deschisa sa si ma trezesc tot in curte’. :-)

Cateodata o gluma subliniaza mai bine decat orice realitatea in care esti. Libertatea pe care o traiam: asta e alegerea mea!

Deci aceste doua lucruri: libertatea – subliniata de insasi slujba tunderii – si adevarata chemare.

Pentru adevarata chemare vreau sa va impartasesc lucrul asta ca atentionare, ca fiind Stan Patitul: astazi, in salbaticia lumii asteia unde numai Dumnezeu nu are loc si numai de rugaciune nu mai este vorba – si lucrul asta se accentueaza pe… ceas ce trece – sunt multe suflete care cauta pe Dumnezeu si nestiind unde sa se intoarca…. (Paranteza: pe cati tineri n-am auzit: parinte, astazi unde sa gasesc o fata cu care se ma pot mantui, nu doar asa cum se vede la mass media aceasta… Fata: parinte, unde sa gasesc un baiat cu care ma pot mantui? Si ma gandeam dupa aia: Pai Domnul sa-ti dea tie pe fata aia si tie pe baiatul asta, ca Domnul sa-i adune impreuna!)

Sunt deci… Insa intrebarea de multe ori suscita o alta intrebare: ‘Oare nu sunt de monahism?’ Poate ca nu. Faptul ca vreau sa traiesc o viata de rugaciune nu inseamna ca sunt de monahism.

Ma iertati! Iertati-mi ignoranta. Cum sa distingeti aicea, nu stiu. O las rugaciunii Sfintiilor voastre si calauzirii lui Dumnezeu, dar e foarte important sa vedeti ca nu tot omul care cauta rugaciunea [este de monahism]. Cautatul rugaciunii este firescul fiecarui om, nu este numai pentru tagma monastica.

Iar pentru chipul de viata careia-i zice viata ingereasca, vroiam sa zic ca mi s-a conturat lucrul asta. De mult incerc sa inteleg ce anume este monahismul. Si simt ca tocmai fiindca il traiesc eu, si ca… parca pentru asta m-a nascut Dumnezeu, desi sunt ratat cum nu se poate… Dar, poftim, intr-un fel si Sf. Antonie cel Mare, daca zice ca eu sunt cel mai pacatos dintre pacatosi, deci si el e un “ratat”, ca sa zicem asa. Atuncea poate d’aia ma simt la locul meu, nu stiu. Acuma, intelegeti, nu ma compar cu Antonie cel Mare, nici cu Siluan, nici cu Sofronie. De comparat nu, dar oarecum o anologie este si asta e lucrul important. Dumnezeu va judeca ce suntem si cine si unde am ajuns, si in mainile lui Dumnezeu punem judecata finala; insa analogia cu oamenii astia (si cu cine sa aflam analogie, daca nu cu cei mai mari, ca doar ei sunt adevaratii reprezentanti) analogia face ca totusi, de bine de rau, Gâgă e si el acolo unde treb`e, si-a gasit fagasul.

Dar care este diferenta esentiala intre monahism si mirenismul crestin? N-as sti sa spun in doua cuvinte, dar mi se contureaza ceva pe liniile astea. Tot omul e nascut pentru mantuire. Mantuirea este acum intru devenire, apoi intru rasplatire. Mantuirea nu este numai “bombonica” pe care nadajduim sa ne-o dea Dumnezeu dupa moarte – cum zice englezul in batjocura: “placinta in ceruri dupa ce mori“. Mantuirea este acum, dar in facere. Tot omul este in mantuire, fie ca isi da seama, fie ca nu.

Pentru noi e asa de important ce serviciu vom avea, unde vom locui si asa mai departe. Daca ne uitam atent, Dumnezeu foloseste toate astea pentru a ne grai – adesea inconstient noua – de-ale mantuirii.

Si cand cate un om nu poate totusi sa faca asa o magarie, numai ca sa obtina un un post mai mare, a facut un pas intru mantuire – poate nu-si da seama, poate tine numai un principiu moral, sau mai stiu eu ce – dar in ochii lui Dumnezeu poate a facut in pas intru mantuire.

Insa doua sunt caile mantuirii.

Dumnezeu ne-a dat o lume atat de bogata, atat de frumoasa! Ce frumos imi vorbea adineauri Prea Sfintitul Iustinian de stancile astea si intr-adevar: ce minunatie, ce privelisti ne-a dat Dumnezeu, ce talcuri, ce glasuri, ce grai, daca n-am fi analfabeti si am putea sa “citim”…. Si mai mult. Ce ne-a dat mai mult? Ziceam ca daca eu eram Dumnezeu, ce fructe as fi dat eu? Mere, pere, struguri ca sa-si faca Liturghia si, stiu eu, pepeni poate… Destul. Cand omul poate trai numai cu paine neagra si cu apa de izvor, ce nevoie are de atatea chestii? Ce nevoie e de mango, de kiwi, ce-i nevoie de toate astea pe care nici eu nu le-am cunoscut, nici voi pana acuma odinioara? Si atatea “chestii” in tot pamantul: atatea lumini, atatea culori, atatea fructe, atata mancare, atatea animale, atatea “chestii” interesante ca (ma iertati, gluma) nu ne ajung “reincarnarile” ca sa le aflam pe toate… (Candva asta o spuneam fara introducere, astazi fac introducere ca sa nu se creada ca cred in reincarnare).

Dumnezeu vadit ne-a dat o lume de o deosebita bogatie (si am vazut lucrarea asta a lui Dumnezeu in mai multe suflete, mai ales cateva care mureau) ca sa ne indulceasca, ca sa ne incurajeze, ca prin toate felurile sa ne spuna: “Te iubesc, suflete. Te-am facut din dragoste pentru ca te vreau in Slava in care sunt Eu. Slava pe care mi-ai dat-o Mie o dau lor, zice Hristos. Ca sa fie acolo unde sunt Eu si sa vada slava Mea“. Ce insemna “sa vada Slava Mea“? Nu inseamna ca te uiti printr-o fereastra sau printr-un binoclu, sa vezi acolo, departe, pe Cineva in Slava.

Cum zice Sfantul Serafim lui Motovilov: “Nu te teme, ca daca tu nu erai in starea in care sunt eu acuma, n-ai putea sa ma vezi asa cum sunt“. Iar “nu te teme” este primul cuvant cu care incepe fiecare viziune crestina de la adevaratul Dumnezeu. Zice Sfantul Ignatie Briancianinov: dracii cu frica si cu fascinatie incearca sa ne tina; Dumnezeu si ai lui Dumnezeu – cu dragoste.

Deci Dumnezeu vrea sa ne graiasca: “Esti iubit, iti sunt Purtatorul de grija, M-am gandit la tine peste orice masura ai putea tu sa-ti inchipui (in paranteza: bine ca nu sunt eu Dumnezeu si ca este Cel adevarat, ca ce saracie ar fi fost pamantul asta!), insa, in acelasi timp, greutatea lui Dumnezeu este sa spuna: pamantul asta bogat, viata asta frumoasa, nu este pista ta de aterizaj. Punctul tau final este acolo unde sunt Eu“.

Si asta este mantuirea! Iti castiga increderea, iti castiga dragostea si dupa aia, fie si prin durerea mortii, intr-un fel sau altul, haţ, te ia Dumnezeu din lumea asta. Dumnezeu trebuie sa sufere privelistea tristetilor si deznadajduirilor noastre si noi, poate nu stim… Nu intelegi ca d`aia. Citeste cap IV si inca cateva din Intelepciunea lui Solomon ca sa vezi ce s-a intamplat acolo…[”A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul. Caci vraja viciului intuneca cele bune si ameteala poftei schimba gandul cel fara de rautate“.(4, 11-12)]

Si intr-o zi, tocmai cand un tata isi plangea copilul pe care l-a luat Dumnezeu la 13 ani i-am zis, intinzandu-i o capcana, ca de-acuma ma prinsesem eu in capcana aia sfanta a lui Dumnezeu. Si zic tatalui: “Nu-i asa ca era un inger de copil?”. Zice “Daaa, asa..“. Pai, dragul meu, d’aia ti l-a luat Dumnezeu; ce, vroiai sa devina un drac in lumea asta scarboasa?”. Ca, observam si asta, ca nu avea circumstante sa mearga mai departe. Daca ar fi fost circumstante, cum a fost pentru Siluan, pentru Antonie cel Mare – circumstantele nu sunt numai cele dimprejur, ci si sufletul omului, stie Dumnezeu acolo cate ceva – deci daca ar fi fost circumstante i l-ar fi lasat. Dar daca nu, haţ, il ia cand este momentul cel mai bun. Si ni se pare tragedie aici, insa daca el este in pace… vedea-vom, sa avem si noi parte de pacea aia la sfarsitul vietii noastre!

Deci asta e o cale de mantuire: sa te covarseasca cu bunatati si cu rasfaturi. O, de n-ar fi pacatul in lumea asta, ce dulce ar fi viata asta!

Zicea Sfantul Siluan cand a ajuns sa-l vada pe Hristos: “Daca mi-ar fi zis Domnul: vrei sa-ti dai mai mult har? I-as fi zis: Doamne, vezi ca daca-mi dai, o sa mor“. Zice ca trupul nostru firav nu poate purta nici mult chin, nici multa fericire. Dar cu fericire vrea Dumnezeu sa ne covarseasca, si daca e vorba sa ne chinuiasca, cu aia sa ne chinuiasca, nu cu napaste, nu cu blesteme si, dobandind deci increderea noastra sa ne duca, cu bucurie, intru cele vesnice.

De ce ne-a dat Dumnezeu prin Biserica rugaciunea asta la fiecare slujba: “Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere…. “?

Cum fara de durere? Cand avem durerea mortii, cand ne nastem in durere, ca pe maica o doare si noi venim plangand in viata asta si tot cu plansoare trecem din ea, ne nastem in final, adica savarsim nasterea din Botez in final, la capatul vietii… Dar, poftim, sfarsit fara de durere, nerusinat, in pace. Fie ca Domnul sa ne dea sa avem parte de asta la sfarsitul vietii noastre!

Dar exista si alta cale, exista calea care, in principiu, e mai intensa. Calea celui care zice dintru bun inceput: dar la ce folos toate astea daca mor? Asta este pomenirea mortii.

Zicea parintele Sofronie: nu ca iti amintesti ca intr-o zi o sa mori, ca o sa fii intr-un cosciug, ca ‘hiermii’ o sa te man`ce. Da, da, astea sunt expresii drepte, dar nu asa analitic cum le intelegem noi, e vorba de constiinta ca daca toate astea se sfarsesc, ce rost are? Si va spun ca intrebarea sinucigasului – care la sinucigas este nu intrebare, ci raspuns, din nefericire (fereasca Dumnezeu pe tot omul de napasta asta, intunericul asta) – “la ce folos“, intrebarea asta e cea mai importanta si poate ca asta este la temeiul monahismului.

Insa ‘la ce folos?’ nu ca raspuns, nu ca o deznadejde finala ca evident nu exista nici un folos sau ca Pilat care zice: “ce este adevarul?” si pleaca, n-asteapta nici un raspuns pentru ca ‘stie’ ca n-are raspunsul asta, adevarul nu e nimica, e o himera. Vorbea cu insusi Adevarul dar nu stia.

Monahismul se bazeaza pe constiinta asta ca minunata viata asta, minunata lumea asta, dar daca se termina, nu aici ne este chemarea adevarata, nu aici se savarsesc pana la capat cele ce caut eu. Si atunci este in stare sa lepede – in masura in care noi am lepadat, masura cam firava sa zicem, dar ce-am putut noi, in conditiile noastre, cu alcatuirea noastra de postmoderni hraniti pe E-uri si cu tot felul de “plasticaraie” in jurul nostru…. Toate ne agreseaza, inclusiv lungimile astea de unde care ne inconjoara; nu mai avem nici trupurile celor de odinioara. Eu eram pe nicaieri, ca tarie, in comparatie cu parintele Sofronie cand el avea 90 ani, dar altii cu 20 ani mai mici decat mine nu se compara cu ce sunt eu, sunt un Tarzan aproape; “Tarzan” care sunt pe nicaieri, dar totusi [in comparatie]…: eu n-am stiut ce-i o durere de cap toata viata: eu n-am cunosc multi tineri [de astazi] care sa n-aiba dureri de cap. Multam tie, Doamne! Dar totusi, in firava noastra masura, pentru neputintele noastre sau pentru pacatele noastre, suntem totusi intr-o randuiala a vietii, intr-o chemare care se manifesta printr-o randuiala. Nu randuiala este ce face monahismul, ci chemarea este ceea ce naste randuiala. O randuiala in care intr-o masura mai mica sau mai mare am vrea sa lepadam de acum toate. Nu numai pacatele (…), dar si toate fericirile lumii asteia, cu toate grijile lumii asteia, cu toate durerile lumii asteia. Noi vrem alta fericire, vrem alte dureri, alt zbucium, alte raspunsuri.

Am vrea, daca am putea – chiar daca nu suntem la nivelul asta, cum am vazut in marii Parinti – dar totusi undeva in noi am vrea, daca am putea sa ne lepadam permanent de toata cea a vietii grija, ca sa ne ingrijim numai de Dumnezeu. Poate ca toti, noi monahii, am avut intr-o masura chemarea asta, poate ca toti suntem acuma intr-un stadiu de decadere de la acea chemare, dar lungimea vietii noastre este data ca sa ajungem inapoi la asta.

Deci chemarea mantuirii, in general, este prin indulcirea prin care Dumnezeu incearca sa castige inima omului. Chemarea monahala este o constiinta – undeva trezita mai devreme – ca bun si foarte bun, dar daca se termina, la ce bun? Si cautam cele de dupa… atunci cand se termina. Sau in cuvantul slujbei de inmormantare: “desartaciune toate cele omenesti care nu fiinteaza dupa moarte“. Dar noi cautam totusi cele ce fiinteaza dupa moarte si sa nu uitam chemarea asta!

Pentru monahism, sa bagam de seama – si Domnul sa ne ajute – sa ajutam pe tineri si pe mai putin tineri, trebuie sa ne rugam serios si sa aflam serios daca el sau ea are cu adevarat chemarea monastica. Fiindca in lumea asta salbatica, fara rugaciune, tot omul care vrea rugaciune poate sa creada ca este de monahism. Dar monahismul este o cale deosebita. Si cu pilda asta cu bogatia lumii si cu lepadarea lumii am incercat sa va dau ceva – pana aici mi se contureaza un pic diferenta intre mirenism si monahism.

Mantuirea e aceeasi. Sa ma ierte parintele drag, dar nu sunt de acord cu acel cuvant la parintelui staret Efrem ca diferenta este ca mireanul se mantuieste si monahul se sfinteste. Fiindca toti – si monahi si mireni, si sfinti si altii mai prosti – am primit aceleasi porunci, aceeasi Evanghelie, ca bunavestire a Invierii celei din morti, deci mantuirea este aceeasi pentru toti.

Pe ce cale ajung acolo, pt mine aia e calea cea mai inalta. Daca eu sunt chemat sa fiu mirean – fie casatorit, fie celib, fie cine stie ce mai exista – daca e o chemare si Dumnezeu ma calauzeste, aia e calea cea mai inalta, nu cea ingereasca. Calea ingereasca, daca sunt chemat la ea, pentru mine aia e calea cea mai inalta”.

(Din cuvantul despre “Monahism si mirenism” rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica)
17 februarie, 2009/Marii duhovnici ai neamului/0 comments/3.105 vizualizari
Lasă un răspuns

Chemarea mamelor este să ocrotească o comoară: copiii

Dumnezeu vă cheamă pe voi, mamele creștine, să păziți ca pe un tezaur sfânt sufletele copiior voștri, ca să dați într-o zi răspuns bun pentru această comoară a voastră.
Oh, mamelor creștine! Voi care doriți mântuirea copiilor voștri, lucrați pentru aceasta cu frică și cu cutremur! Aduceți-i fără amânare în acest moment pe copiii voștri la Iisus Hristos, îndrumați-i spre Acesta prin pilda voastră de virtute, prin rugăciunile voastre fierbinți, prin Legea lui Dumnezeu, prin Tainele Sfintei Biserici, și vor fi păziți, se vor mântui înlăuntrul lumii păcătoase și învolburate.

Nu vă arătați nepăsătoare! Păziți-i, salvați-i pe copiii voștri! Orice mamă să devină ca o pasăre, care, cu aripa ocrotitoare, să-i păzească pe copii de mâinile întinate, răpitoare și ucigașe. Dumnezeu vă cheamă pe voi, mamele creștine, să păziți ca pe un tezaur sfânt sufletele copiior voștri, ca să dați într-o zi răspuns bun pentru această comoară a voastră. Și ce bucurie va simți fiecare mamă când Îi va spune, într-o zi, Judecătorului: „Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu!” (Isaia 8, 18).

(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele creștine ale Sfinților Trei Ierarhi, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 44)

http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/chemarea-mamelor-este-sa-ocroteasca-o-comoara-copiii

Orice minune ți se poate întâmpla ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.


Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/…/04/trenul-vietii/

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă. ( Părintele Arsenie Boca )

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.


Părintele Arsenie Boca

Părintele Porfirie „cu o gaşcă de hipioţi” ( Sf. Porfirie )

Gheronda Porfirie a povestit cândva: „M-a vizitat, odată, un hipiot. Era îmbrăcat cu haine ciudate şi foarte colorate, purta amulete şi bijuterii, şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au neliniştit, au venit să mă întrebe iar eu am spus să intre. De cum s-a aşezat înaintea mea, i-am văzut sufletul. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea, răzvrătit”.

I-am vorbit cu dragoste iar acela s-a emoţionat. „Gheronda”, îmi spune, „nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum”. I-am rostit numele şi s-a mirat cum de l-am cunoscut. „Ei”, îi spun, „Dumnezeu a descoperit şi numele tău şi faptul că ai călătorit până în India unde ai cunoscut pe guruşi şi i-ai urmat”. A fost şi mai uimit. I-am spus şi alte lucruri despre el şi a plecat mulţumit.

În săptămâna următoare, iată că vine, pe neaşteptate, cu o gaşcă de hipioţi. Au intrat cu toţii în chilie şi s-au aşezat în jurul meu. Era cu ei şi o fată. Tare i-am simpatizat. Erau suflete bune, dar rănite. Nu le-am vorbit de Hristos, căci am văzut că nu erau pregătiţi să asculte. Le-am vorbit pe limba lor, despre lucruri care îi interesau. Când am terminat şi s-au ridicat să plece, mi-au spus: „Părinte, vrem o favoare: să ne permiţi să îţi sărutăm picioarele”. M-am ruşinat, dar ce să fac, i-am lăsat. Mi-au dăruit, apoi, o pătură. Voi striga să o aducă, să o vezi. Este foarte frumoasă.

După o vreme m-a vizitat fata, hipioata, singură. Se numea Maria. Am văzut că Maria era mai înaintată duhovniceşte decât prietenii ei şi i-am vorbit mai întâi ei despre Hristos. A primit cuvintele mele. A mai venit şi cu alte ocazii şi a luat-o pe calea cea bună. A spus, desigur, Maria, prietenilor ei: „Măi, derbedeilor, n-aş fi crezut niciodată că am să-L cunosc pe Hristos, dintr-o gaşcă de hipioţi”.

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2013/12/02/parintele-porfirie-cu-o-gasca-de-hipioti/

De vorbă cu Părintele Proclu, pustnicul din Munţii Neamţului

Părintele Proclu, atât de iubit de toţi care am avut binecuvântarea de a-l întâlni vreodată, ne aminteşte de părinţii de odinioară care au dobândit darul Duhului Sfânt în liniştea pustiei. La cei 78 de ani ai săi, în căsuţa de la margi­nea pădurii, părintele ne primeşte cu dragoste. Îi cerem cuvânt, însă cu smerenie se scuză: „Boala mea mă opreşte să vorbesc. Mă supără şi năduşeala asta… Mi se stinge graiul… Ce să facem, în lumea asta suntem musafiri…“ Totuşi, părintele se „supune“ insistenţelor noastre şi ne bucură cu cuvântul său. Vă împărtăşim aici şi dumneavoastră, cititorilor, bucuria noastră.



Părinte, în vremurile de acum, parcă mai mult ca niciodată, s-au înteţit is­pi­tele…
Diavolii sunt acum toţi pe pământ. Au ieşit toţi din iad. Bunul Dumnezeu ne lasă să croim noi aici, pe pământ, un iad, nu rai. Prin a­vor­turi, prin ucideri, prin atâtea blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi. Nu vezi? Toată lumea e mânioasă: să nu se vadă unul cu altul. Sunt în stare să-ţi ia şi viaţa!
Şi ce e de făcut?
Spune un Sfânt Părinte: „Strigă la Dum­nezeu prin fapte bune, iar dacă n-ai fapte bune, măcar nu fă rău! Tot bun este“. Iar ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Dumnezeu nu vrea forţat să faci binele. Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Dacă cineva vrea să facă rău, nu-l opreşte, dar plata şi-o ia. Şi-ţi stă mintea-n loc când şi-o ia.
Cine a ajuns să poată birui firea, Duhul Sfânt va descoperi comoară în inima lui. A birui firea înseamnă a birui năravurile cele rele. Pentru asta trebuie să pună în faţă conştiinţa: „Conştiinţă, te rog, îi bun să bi­ruiesc firea sau nu?“. Şi atunci conştiinţa ne va îndemna să o putem birui. „Conştiinţă, conştiinţă, dacă mor amu, mă mântuiesc?“. Şi de câte ori va apare un gând cu nărav, să întreb pe conştiinţă: „Oare să fac cutare lucru sau nu?“. Şi să întreb un duhovnic sau un părinte cu frică de Dumnezeu şi să-i spun că vreau să birui firea. Şi de câte ori stau contra gândului, Duhul Sfânt mă ajută să pot birui firea. Precum dimineaţa, când răsare soarele şi se face ziuă, toate jigăniile fug şi se ascund prin tufişurile lor, aşa şi Duhul Sfânt, când răsare în sufletul nostru, toate duhurile cele rele se ascund, fug. Atâta noi putem păşi cât suntem ajutaţi de Duhul Sfânt şi dacă pocă­inţa noastră corespunde.
Dar atacurilor vrajmaşului cum să le ţinem piept?
Când duhul cel rău dă năvală, fie prin om, fie direct, şi caută să te tulbure, să începi a zice rugăciunea lui Iisus cât de scurtă, cât de deasă şi cu multă smerenie. Şi dacă simţi că-i duh, nu-i om, atunci să îi spui aşa: „Dacă eşti cu adevărat de la Dumnezeu, zi cu mine aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto­sul!“. Această ispită o au mai mult cei ce în­cearcă să-şi păzească mintea şi să nu vor­bească cu gândurile.
Ce înseamnă să nu vorbeşti cu gân­durile?
Uite cum e. De la gândurile pe care le-am ţinut la depărtare primesc rană mai puţin. Pri­ma dată când vin, gândurile sunt ca nişte furnici mici. Dacă vorbim cu ele, ele cresc, iar când vine diavolul în persoană ne speriem. Cele mici nu sunt păcate, dar nici fapte bune nu-s. Trebuie îndemânare în lupta duhovni­cească, adică a nu primi nici pe cele mici. Şi mărturisire cât mai des cu puţinţă. Să ne sculăm şi noap­tea la rugăciune. Dacă eu am dormit noaptea întreagă, apoi ziua sunt cel mai neputincios. Mai neputincios ca toată lumea.
Dar dacă la rugăciune suntem cu min­tea împrăştiată…
Dacă mie, când mă rog, mintea îmi fuge când la deal, când la vale, am altfel de în­cer­cări. Şi dacă cineva vrea să scape de aceste duhuri, să fugă mai întâi la mărturisire şi că­inţă, şi apoi să-şi facă rânduiala lui cât se poate în timpul dimineţii şi al serii şi la miezul nopţii. Şi să meargă la timp la Sfântul Maslu. Şi să nu adoarmă din împrăştiere. Şi să zică rugăciunea „Doamne, Iisuse…“ în timpul liber, adică în timpul zilei şi să-şi împartă somnul din timpul nopţii şi să adoarmă într-o rugă­ciune cât de scurtă şi să nu aibă pomenire de rău. Să-şi pună în minte că toţi sunt mai buni şi că „eu sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii“.
Tocmai atunci Duhul Sfânt ne va ajuta să izgonească acele duhuri tulburăcioase. Şi dacă căutăm să căpătăm smerenia şi dra­gostea, aceste două virtuţi, atunci se va îm­plini cu noi cuvântul: „Eu dorm şi inima pri­veghează“. La lucrarea asta numai dacă ne ajută Duhul Sfânt. Şi Duhul Sfânt ne ajută dacă corespundem, dacă vrem curăţirea şi pocăinţa. Să ne rugăm aşa: „Doamne, pri­meşte-ne în pocăinţă“.
Timpul trebuie folosit. Era un părinte. Când era să moară, a zis că nu-i pare rău decât de timpul pierdut. O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă! De câte ori cuget la moarte, se tre­zeşte sufletul prin adu­na­rea minţii. Iar dacă eu mă împrăştii, atun­cea mor, că nu sunt cu mintea adu­nată. Dacă Duhul Sfânt vrea să mă mi­luiească pentru smere­nia pe care o am, mintea noastră o adună în tot ce este bun.
Când ne rugăm, simţim că Duhul Sfânt ne adună mintea. Duhul Sfânt adună mintea pe măsură ce am pregătirea duhovnicească. Cel ce s-a trezit n-are altceva să facă decât să plângă. Să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne aşteaptă dincolo. Viaţa noastră este trupească şi viaţa cealaltă este duhovni­cească şi, pe măsură ce avem smerenie şi dragoste de aproapele, Duhul Sfânt ne va ajuta să avem ţinere de minte. Luminarea pe care o căpătăm este aşa: Duhul Sfânt ne ajută prin citire. Şi mai este o povăţuire, altă treaptă. Ne ajută prin povă­ţuirea minţii. Şi când ne povăţuieşte Duhul Sfânt, ne ajută să putem vorbi şi nu simţim osteneala, pentru că suntem ajutaţi. Şi acele cuvinte nu le ştii niciodată. Celor smeriţi cu inima li se va da acest dar. Celor smeriţi Duhul Sfânt le descoperă tainele lui Dum­nezeu.
Aţi vieţuit mulţi ani la Sihăstria. Povestiţi-ne o amintire din tinereţe!
Când m-am dus la mânăstire aveam vreo 12-13 ani şi m-au dat la vaci. Lucram la grajd cu mai mulţi fraţi. Din aştia mici. Când se gătea as­cultarea la vite, trebuia să mă duc la chilie să-mi fac rân­duiala mea, ca­no­nul de frate. Şi când să plec, fraţii dădeau nă­vală asu­pra mea. Mă îm­brânceau, mă tră­geau de mus­tăţi, de opinici, că a­veam nişte o­pinci mari în pi­cioare.
M-am dus la du­hovnic şi i-am spus: „Uite ce fac fraţii cu mine!“. Duhovnic a­tun­cea aveam pe părintele Macarie (nu cel care a plecat la Sfântul Munte). Era un părinte minunat. A stat şi la pustie, a stat un timp şi cu părintele Cleopa. Şi el mi-a spus: „Dacă vezi că râd de tine, râzi şi tu cu ei!“. Dar să râd numai de mi­ne, nu de ei, că greşesc dacă râd de ei. Şi aşa s-au liniştit fraţii şi nu mă mai necăjeau. Iar dacă aveam să mă mai mânii, ei aveau să o ţină înainte aşa. Pentru că duhovnicul a spus aşa: că trebuie să râd şi eu cu ei, ca să pot birui duhul slavei deşarte. Că aşa se poate birui duhul slavei deşarte: prin smerenie şi a lăsa pe fiecare să zică cum vrea.
Părinte, în ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plâng. Ce înseamnă asta?
Sunt semne că creş­tinii au ajuns de plâns. Noi purtăm nume de creştini, dar fapte nu avem. Celelalte credin­ţe au şi fapte bune, dar au greşeala asta că nu cred drept în Dum­ne­zeu.
În ultima vreme asupra Mânăstirii Pe­tru-Vodă s-au abă­tut multe ispite…
Părintele Iustin e o comoară duhovni­ceas­că. Pe aceia care l-au amărât o să-i cam doa­ră capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.
Întâlnirile ecu­me­ni­ce sunt „la modă“. Ce putere are o „ru­gă­ciunea ecume­nică“?
Să mă ierţi! Spunea cineva o glumă: un vin bun pus în burduf de câine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Vârful. Dacă celelalte credinţe ar veni să asculte de Biserică, Biserica le-ar primi cu toată dragostea, dar nu aşa cum vor ei. Ei vor altă scriptură, alte cărţi, alte slujbe, şi atunci Bunul Dumnezeu va bate pământul. Părintele Cleopa aşa zicea: „Cât timp sunt oameni sfinţi pe pământ, atâta va ţine Dum­nezeu pământul“. De când au început ei să-şi pună în minte să dărâme Biserica Orto­doxă, bunul Dumnezeu bate pământul. Nu aici în ţară. Pe tot pământul, pe tot globul…
Cum vedeţi situaţia Bisericii Ortodoxe Române astăzi?
Monahul care e retras la linişte nu are voie să se bage nici în treburile bisericeşti, nici în cele politiceşti, dar are datoria a se ruga şi pentru cei ce fac politică, şi pentru Biserică. Călugării au datoria a se ruga şi pentru cei mari, şi pentru cei mici. Dacă cei mari se descurcă, trăim şi noi fericiţi. Încurcăturile lor ne dor şi pe noi. Ei nu pot face rugăciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutăţile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plâns. Dar să nu plân­gem ce-i aici, ci ce ne aşteaptă dincolo!
Mai este însă nă­dejde să se îndrepteze lucrurile. Dacă aceia care au pus frâul pe Biserică se vor smeri şi-i vor lăsa pe aceia care-i pot ajuta şi pe ei. Sunt câţiva Prea Sfinţiţi în ţară care ar putea repa­ra toate treburile. Cei cu trăire trebuie să a­ute Biserica. Eu nu zic ca ceilalţi să fie schimbaţi, dar să se lase ajutaţi de cei ce-s luminaţi de Duhul Sfânt. Aşa toată lumea va fi fericită. Adică a-i lăsa deoparte pe aceia care cred, după cum am înţeles, că dacă au bani, atunci au şi raiul. Şi dacă nu-i vor lăsa să-i ajute, o să ne prăpăstuim cu toţii. Şi s-a început amu de câţiva ani. Anii durerilor…
Eu sunt simplu şi păcătos. Atâta spun: Prea Sfinţiţii luminaţi de Duhul Sfânt să fie lăsaţi să descurce Biserica.
Dar în relaţia cu celelalte credinţe re­ligioase?
Şi aceştia vor fi ajutaţi, dacă vor şi dacă au bunăvoinţă. Aceste credinţe au apucat într-aiurea. Trebuie lă­muriţi cu mărturii de la Sfinţii Părinţi. Toate sectele, dacă s-ar ruga lui Dumnezeu să le descopere adevărul… Biserica primeşte uni­rea, dar nu unirea la rătăcire, ci unirea spre lumină.
Catolicii trebuie ajutaţi şi nu urâţi. Însă catolicii nu vin cu evlavie. Vor să unească cu vicleşug. De asta nu-i primeşte Biserica, că ei hulesc. Hulesc pe Dumnezeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te şi le spune de minunea de la Mânăstirea Zografu din Sfântul Munte, când Maica Domnului i-a numit pe catolici „duş­manii mei şi ai Fiului Meu“.
Dacă hulesc pe Dumnezeu, pe Mântuito­rul, şi vor să facă altă credinţă, altă Scriptură, treaba lor! Sunt ca nişte copii. Zvârlu cu piatra în sus şi le vine în cap şi-i lasă într-o ureche. Şi se întreabă: „De ce s-a întâmplat aşa?“. Că eşti luptător împotriva lui Dumnezeu!
Dacă s-au pus să termine Biserica Orto­doxă, are să-i doară. Toţi s-au unit împotriva Bisericii, s-o dărâme. Dacă îi pune păcatul să robească Biserica Ortodoxă, trebuie să-şi facă fiecare, de la mic la mare, băgăjelul ca să treacă dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfinţiţii aceştia, care sunt şi la Bucureşti, şi în toată ţara, să poată apăra credinţa şi să-i ajute şi pe catolici şi pe toate credinţele greşite. Numai să nu-i încurce ceilalţi, din invidie şi răutate. La îndrep­tarea credinţelor să fie lăsaţi să cerceteze Prea Sfinţiţii şi duhovnicii luminaţi de Duhul Sfânt. Pe aceia să-i lase să lămurească pe catolici şi pe celelalte cre­dinţe, care nu-s ortodocşi. Pe aceia să-i lase să în­drepte ei treburile biseri­ceşti. Aceia care au trăire duhovni­cească. Nu numai din citit. Duhul Sfânt prin ei va aju­ta Biserica. Aşa, a avea nume de creştin, sunt mulţi. Şoferul care ştie să conducă maşina stă în spate, iar altul plim­bă ma­şina prin curte!
Ce sfat daţi celor ce doresc să pri­mească ha­rul preoţiei?
Aşa trebuie să ajungă cineva preot: să fugă oamenii după părintele, nu părintele după oameni. Că îşi strică încălţările…
Dar celor care gândesc să intre în mâ­năstire?
La mânăstire vin mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dacă te-ai hotărât să te duci la mâ­năstire, apoi trebuie să pui în minte: „Mă duc să mor“. Dacă te duci să trăieşti, mai bine mai stai acasă. Dacă vrei să te duci în mâ­năstire, trebuie să ai un duhovnic bun, care să te înveţe aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Iar dacă el s-a făcut preot şi nu are acestea două, nu are nimic. E gol.
Iar cei ce vor să plece în mânăstire sau a se face preoţi de mir, să citească mai des Patericul egiptean şi se pot schimba din oameni trupeşti în oameni duhovniceşti. Să facă seara la culcare semnul crucii şi să zică: „Măicuţa Domnului, primeşte-mă în pocăinţă, fereşte-mă de vrăjmaşii văzuţi sau nevăzuţi, să văd dacă îmi este de folos să mă fac călugăr sau preot“.
După Pateric, ar fi să vă cerem un cu­vânt de folos la plecare …
Vorba nu dă rezultat. Zice un părinte că cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia. Şi cine zice rugăciunea în inimă, acela va simţi veş­nicia. Iar cine doreşte vorbirea şi e cu mintea împrăştiată, e semn că iubeşte veacul acesta. Era un părinte Ioanichie de la Secu. E îngro­pat pe la Durău. Veneau oameni cu grămada la mine pentru cuvânt şi le-am zis: „Aveţi o comoară şi nu ştiţi să o preţuiţi!“. Acela avea trăirea. E plin văzduhul de cuvinte, dar de fapte… Cu­vânt de folos poate să dea tot ţiganul.
Dorinţa mea este când a ieşit sufletul să n-am nimica cu nimeni. A zis un părinte: „De câte ori mă rog şi nu pot plânge, sunt mort“. Când vă a­mintiţi faceţi o cruce şi zi­ceţi: „Dă-i, Doamne, la­crimi moşneguţului cela de Proclu!“. Atât e de zis. 

http://www.lumeacredintei.com

ATHOS: Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

 

 Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

http://www.lumeacredintei.com/pelerinaje/athos-marturisire-despre-hristos-gheronda-efrem-filotheitul/