Sfântul Nicolae Velimirovici despre Sfântul Siluan Athonitul
Un episcop sârb (Nicolae Velimirovici, n.n.) care venise de mai multe ori la Sfântul Munte și care mult îl iubise pe Stareț, auzind că se săvârșise a scris în jurnalul său misionar un necrolog intitulat: „Omul marii iubiri”, unde, între altele, spune despre dânsul următoarele:
„Despre acest monah se poate spune doar: dulce suflet. Nu numai eu am simțit dulceața acestui suflet, ci și fiecare închinător la Athos care s’a întâmplat să-l întâlnească. Siluan era înalt, puternic, cu o barbă mare neagră și, datorită înfățișării sale, nu îndată înclina un străin către el. Dar destul era o singură convorbire pentru a iubi pe acest om… Vorbea despre nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru om și ducea pe păcătos până la a se osândi pe sine cu asprime”.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 272
Prietenia sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Siluan Athonitul
„Părintele Sofronie (Saharov) vieţuise deja aproape cinci ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon înainte de a-l cunoaşte personal pe sfânt. El fusese hirotonit diacon în 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfântului Siluan şi îl vizita adeseori.
Părintele Sofronie îmi spunea că Sfântul Siluan avea ca ascultare să se ocupe de magazinul de cărţi şi o dată s-a simţit grozav de stânjenit pentru că Episcopul Nicolae a venit şi a cumpărat multe cărţi, cerându-i Sfântului Siluan să-l ajute să şi le pună în geantă. În felul acesta a făcut ca fiecare carte să treacă prin mâinile acestuia. Sfântul Siluan a înţeles ce făcea episcopul şi s-a simţit stânjenit. Aşa că, în timp ce făcea precum îi ceruse Episcopul Nicolae, a arătat spre „Omiliile” Sfântului Macarie şi a spus: „Iată un mare părinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a răspuns: „Şi în zilele noastre există părinţi de aceeaşi măsură cu Sfântul Macarie”. Şi Sfântul Siluan mărturisea mai târziu: „M-am simţit grozav de stânjenit după cuvântul său”, înţelegând că episcopul se referise la el.
Hirotonia Părintelui Sofronie a avut loc la Vechiul Russikon, în spatele mănăstirii Sfântului Panteleimon, la o distanţă de o oră de mers pe jos. Sfântul Siluan mergea împreună cu Episcopul Nicolae Velimirovici; Părintele Sofronie îi urma din spate, dar numai după un oarecare răstimp de la hirotonia sa a vorbit pentru prima dată cu Sfântul Siluan.
Mai târziu, când Nicolae Velimirovici era bolnav la Londra, Părintele Sofronie l-a vizitat şi l-a întrebat: „Cum vi se pare cartea despre Sfântul Siluan?”. Părintele Sofronie îi cerea părerea pentru că Părintele Iustin Popovici îi scrisese o scrisoare Părintelui Sofronie spunând că scrierile Sfântului Siluan erau asemenea scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. Părintele Sofronie i-a repetat Episcopului Nicolae Velimirovici cuvintele Părintelui Iustin Popovici, iar acesta a rămas pe gânduri un răstimp, apoi ridicându-şi capul a spus: „Niet! Niet! Nu! Nu! El este mai mare. Cuvântul lui este tămăduitor”. Da, aceasta a fost mărturia acestui sfânt episcop, Nicolae Velimirovici.”
Sursa: Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009 via doxologia.ro
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/07/24/sfantul-nicolae-velimirovici-despre-sfantul-siluan-athonitul-omul-marii-iubiri/
✦ „Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.
✦ „Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.
✦ „Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.
✦ „Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. „Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.
✦ „Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.
✦ „Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!'”
✦ „Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.
✦ „Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.
✦ „Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”
✦ „Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.
✦ „Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.
✦ „Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.
✦ „Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.
✦ „Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.
✦ „Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”
✦ „Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.
Sursa
“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.
Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.
Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.
Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.
Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.
Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini.
Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu
sursă
Scopul suferintei pentru crestini este unul singur : ispasirea pacatelor pe pamant prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mantuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se indrepteze, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamant ramane ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se intorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de indreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.
Noi vedem ca cei care sufera mai mult pe pamant, sunt mai impacati cu constiinta, mai buni, mai tari in ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mantuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfintii Apostoli, mucenicii, cuviosii si atatia altii. Iar cei care traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce doresc pe pamant, sunt de obicei slabi in credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor in pacate grele, spre osanda vesnica.
Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David : " Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat " ( Psalm 22, 5 ) . Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul ( Psalm 31, 10 ) .
„Părintele Teofil i-a transmis lui Theodor din bucuria sa…”
Deşi orb din naştere, Theodor a fost dăruit de Dumnezeu cu auz absolut, ceea ce-l face să reţină cu uşurinţă partiturile interpretate de profesorii săi. Face pian de la 6 ani şi a cântat până acum pe scena Operei, a Liceului de Muzică, a Filarmonicii „Banatul”, a Casei Studenţilor şi a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. În 2012 şi 2013 a obţinut premii speciale la concursul de interpretare „Young Artists” de la Reşiţa şi Timişoara. Printr-o întâmplare neîntâmplătoare, viaţa lui Theodor şi a părinţilor lui s-a legat în mod tainic de cea a Părintelui Teofil, care a fost şi cel care l-a îndemnat să facă muzică.
Un interviu emoţionant despre descoperirea darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare le purtăm în noi, o poveste despre bucuria cea adevărată şi nădejdea mai presus de nădejde…
[…]
Theodor şi Părintele Teofil
– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Teofil?
Raluca (mama lui Theodor): – În timpul studenţiei am fost la câteva conferinţe ale Părintelui. Apoi, în 2007 am ajuns la mănăstirea din Essex şi am stat puţin de vorbă cu Părintele Simeon, Dumnezeu să-l odihnească! Şi cuvântul Părintelui a fost să merg în ţară şi să-l caut pe Părintele Teofil. Întâmplarea – care nu e întâmplătoare – a fost că atunci, în 2007, a venit la noi, în echipa în care lucram, o tânără care era ucenica Părintelui şi, imediat cum a auzit, mi-a zis: „A, foarte fain! O să vă duc eu la Părintele Teofil!”. Şi ne-a dus ea şi, într-un fel, ne-a intermediat apropierea de Părintele Teofil. Asta a fost întâlnirea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am spovedit la Părintele Teofil şi ne-am apropiat şi mai mult.
– Ce vă impresiona la Părintele Teofil?
– Căldura sufletească, bucuria cu care ne primea de fiecare dată. Era nemaipomenit.
Ne-a îndemnat să ne căutăm un duhovnic aproape de noi şi să încercăm aici, în cetate, să trăim viaţa în Biserică şi să avem prunci, să nu ne oprim, să nu-l lăsăm pe Theodor singur. Era neputinţa mea, în mintea mea nu mă gândeam că eu aş putea să mai am copii. Şi am fost destul de, nici nu ştiu cum să spun, am fost contrariată de cuvântul Părintelui. Nu puteam să înţeleg cum un monah poate să-mi spună mie să am copii! Era dincolo de priceperea mea în vremea aceea.
Şi da, s-a întâmplat. Am făcut ascultare şi a venit Ioan. Părintele a ştiut despre venirea lui. Eram însărcinată cu el când Părintele s-a mutat la Domnul. Ştia, am apucat să-i spun şi s-a bucurat. Şi Ioan a venit pe lume – e încă o „întâmplare neîntâmplătoare”, ca să zic aşa – de 1 aprilie, ziua în care Părintele Teofil a intrat în mănăstire. Într-un fel, vieţile noastre sunt într-un mod tainic legate. Dar acestea sunt taine, nici nu ştiu dacă se pot spune. Sunt multe lucruri care sunt aşa în vieţile noastre, legate şi de Părintele Teofil, şi de ceilalţi părinţi care ne sunt aproape…
– Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre Theodor şi Părintele Teofil?
– În iarna lui 2007, după întoarcerea de la Essex, cum spuneam, colega mea ne-a dus la Părintele. Am petrecut acolo trecerea dintre ani. Îl vizitam pe Părintele în fiecare zi, şi Theodor s-a apropiat în vremea aceea de Părintele. Stătea lângă el mereu şi vedeam că e ceva, simţeam că e ceva… Gândul Părintelui pentru el a fost să facă muzică, să pornească pe calea asta. A fost aşa, ca un testament. În ultimele zile, în care Părintele era deja în spital, ne-a trimis prin prietena noastră dorinţa sa ca Theodor să facă muzică. l-am mai vizitat apoi de multe ori, prin 2008 mai mult, că în 2009 deja, către mijlocul anului, începuse să fie mai greu vizitabil. În 2008 am fost de câteva ori şi era totdeauna o îmbrăţişare foarte caldă între Theodor şi Părintele. Şi aici, la Timişoara, când mai venea, la fel a fost. Cred că a reuşit să-i transmită bucuria şi credinţa sa lui Teodor, şi avem câteva fotografii foarte expresive cu Theodor şi Părintele, doar ei doi.
Marian (tatăl lui Theodor): – Am petrecut nişte ore bune şi la Timişoara, şi la Sâmbăta. Theodor îi cânta, îi spunea poezii… Părintele îi făcea observaţii în legătură cu intonaţia, îi spunea că trebuie să fie mai serios, să fie atent la felul în care rosteşte cuvintele. Părintele avea o anumită intonaţie, foarte mulţi au remarcat asta din glasul lui. Avea o anumită rigoare în felul în care vorbea. Şi asta i-a cerut şi lui Theodor. A fost o căldură între ei. Şi l-am simţit ca pe un om foarte cald, care ştia să se bucure într-un fel în care foarte puţini oameni ştiu.
Un lucru cu care am rămas de la Părintele – şi ăsta este ecoul lui, amintirea lui în mine –este că e nevoie să mergem la biserică altfel decât mergem la teatru sau la film sau la operă, că este nevoie să ne găsim un duhovnic, că este foarte important să-l căutăm. Cu mine vorbea, la mine se referea. Şi mi-a mai spus să nu mă trufesc, să nu pornesc din start cu prejudecata că nu o să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă sau care să primească să-mi fie duhovnic. La foarte puţină vreme după ce mi-a spus asta, probabil în câteva luni de zile, am găsit un astfel de om. Şi cu asta am rămas de la Părintele: cu un zâmbet foarte cald, pe care nu-l putem uita, ori de câte ori ne întâlneam şi ne îmbrăţişam, şi cu o anumită cuminţenie a gândului şi cu o anumită, nu ştiu, moderaţie, o anumită dreaptă-socotinţă în toate.
[…]
„Un copil care răspândeşte bucurie”
– Ce-l bucură cel mai mult pe Theodor?
– Multe, foarte multe lucruri îl bucură. Îl bucură întâlnirea cu oamenii, îl bucură să asculte muzică, îl bucură să participe la rugăciune, la slujbele bisericii, îl bucură să înoate, să participe la excursii cu noi, cu şcoala, cu colegii… Îl bucură să meargă la şcoală, niciodată nu e refractar la ideea de a merge la şcoală. Aşteaptă orele. E un copil care se bucură, şi în acest sens chiar cred că Părintele Teofil i-a transmis din bucuria sa. E un copil care chiar se bucură, şi care la rândul lui răspândeşte bucurie.
– Cum percepe el crucea aceasta pe care o are de dus?
– O percepe ca orice om în situaţia lui… Acum ne întreabă: „De ce eu nu pot să văd?”. Îi spunem că el vede în alt fel, că nevăzătorii au şi ei un văz interior. Că, uite, nici noi nu putem să citim partiturile muzicale. Iar lui îi trebuie cărţi în Braille. Încercăm să-l facem să înţeleagă că nu e uşor şi nici nu va fi uşor, dar e nevoie de răbdare şi la un om văzător, şi la un om nevăzător. Există, recunosc, o anumită zonă de întrebări sfâşietoare, pentru care trebuie să fii tare ca piatra ca să nu te emoţionezi până la lacrimi când le auzi, şi sunt practic îndreptăţite: „Adică eu de ce nu pot? Eu de ce sunt aşa?…”.
Există un film despre care nu ştiu câţi oameni au auzit, un film deosebit, iranian, care se numeşte Culoarea paradisului, al cărui personaj principal este un băieţel de 8 ani născut nevăzător. Tatăl lui îl dă la un moment dat să facă ucenicie la un tâmplar tot nevăzător, dar foarte independent şi foarte bun meseriaş, căutat acolo, în munţi. El vorbeşte cu tâmplarul despre condiţia lui de nevăzător. Tâmplarul îi spune: „Da, asta e!”. Încearcă să-l facă să-şi accepte situaţia, iar el, printre lacrimi, spune că va pipăi până când Îl va întâlni pe Dumnezeu.
Pentru noi e foarte uşor să găsim în cazul lor explicaţii că „mâinile sunt ochii lor”, dar când auzi o întrebare de felul: „De ce am ochi, dacă nu pot să văd cu ei?”… Sunt o serie de întrebări pe care le pune şi le va pune în continuare, şi nu ştiu cât de uşor aş putea găsi un răspuns care să-i astâmpere setea, dar am nădejdea că le rânduieşte cumva Dumnezeu şi le va înţelege până la urmă.
[…]
– Ce vă întăreşte în această cruce pe care o aveţi de dus cu Theodor?
Raluca: – Nădejdea că Dumnezeu îi va purta de grijă. Că noi, oamenii, putem să fim în preajma lui câte zile ne dă Bunul Dumnezeu pe pământ, dar dincolo de asta suntem la mila lui Dumnezeu. Eu nădăjduiesc ca Dumnezeu să-i poarte de grijă când nu o să mai fim. Să-i pună în preajmă oameni care să-l călăuzească, să-l ajute, să-l susţină. El, de o vreme, vorbeşte despre copiii lui, că îşi doreşte să aibă copii care să-l ajute. Nu înţelege foarte bine încă, dar el ne vede pe noi, probabil, purtându-i de grijă lui şi frăţiorului, şi atunci într-un fel se gândeşte că lui îi vor purta de grijă copiii. Că vor fi, că nu vor fi – Dumnezeu ştie. Noi trăim cu nădejdea că Dumnezeu o să-i poarte totdeauna paşii, ţinându-l de mână.
Texte extrase dintr-un material realizat de Raluca Tănăseanu
Interviul se poate citi integral în revista Familia Ortodoxă (octombrie 2013)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2013/10/18/theodor-si-parintele-teofil/
Aș dori să vă amintesc de acel frumos stih din icoasele Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care spune: ”Bucură-te, înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești. Bucură-te, adâncime, care nu te poți lesne vedea nici cu ochii omenești”. Dacă vă amintiți de subiectul lecturii noastre de la masa de prânz – era despre smerenie. Exact subiectul de care ne ocupăm acum. Pentru că, deși smerenia este o îndatorire obștească a fiecărui creștin, mai ales pentru monah ea este țintă și scop. De aceea, și schima monahală, felul cum se îmbracă monahul, felul în care locuiește, în care se hrănește, în care se poartă și, îndeobște, prin întreaga lui atitudine urmărește să dobândească cugetul smerit.
Așa cum am tâlcuit altădată, în amănunt, cugetul smerit nu este ceva întâmplător, nu se dobândește după cum, de pildă, dobândești o virtute oarecare, pentru a opri și birui răutatea contrară. Nu putem expune deplin subiectul smerenie, după cum nici chiar Părinții corifei nu au putut să o facă. Însă, cu slabele noastre puteri vom scoate la iveală câteva fărâmituri de smerenie, ca aceste puține lucruri să ne fie de ajutor în atingerea menirii noastre. Monahul care va pierde sensul smereniei, mă îndoiesc că va reuși să își atingă menirea.
Acum, acele câteva neînsemnate cuvinte pe care le vom pomeni vor avea ca punct de plecare Persoana Stăpânului nostru Hristos, Cel Care ”a plecat cu pogorârea cerurile, S-a deșertat pe Sine și a purtat firea noastră”, fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”, Căruia I S-a ”dat toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Cu toate acestea însă, I-a plăcut să Se numească pe Sine ”smerit cu inima”, unde ”smerit cu inima”, în măreția Sa vrednică de un Dumnezeu, nu este un epitet ornant, ci o realitate ontologică, ceva care în chip limpede arată deopotrivă ce înseamnă Dumnezeu și omul. Așadar, smerenia este, într-un anume fel, temeiul realității. Pentru că doar în smerenie există adevărata personalitate, statornicia, certitudinea, permanența, adevărul. Acolo unde nu există smerenie, există frica și incertitudinea. Ceea ce definește mai cu seamă pe diavol este lipsa smereniei și, din această pricină, este în continuu tulburat, instabil și nesigur, în continuu se îndoiește. Nimic nu stăpânește și de nimic nu poate să se îngrijească, totdeauna se teme.
Este cu neputință să descriem smerenia, pentru că ea a deveni podoabă a dumnezeirii. Acela Care este centrul dragostei noastre, Iisus al nostru, a purtat-o, și prin ea Și-a manifestat caracterul. Spunând: ”învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ne-a trasat și ne-a făcut cunoscut chipul Lui în chip exterior, ca să putem și noi, în limitele noastre create și smerite să îl vădim și să îl urmăm.
Acum, așadar, ce avem de făcut? De vreme ce centrul dragostei și al strădaniei noastre, centrul întregului nostru interes este El, Cel ”smerit cu inima”, așadar, nu mai este datoria noastră subiectul smereniei? În dobândirea smereniei nu ne silim ca în dobândirea celorlalte virtuți pe care le exercităm în funcție de asuprirea răutății corespunzătoare, ci ne îndreptăm către ea, punând-o ca țel principal și scop al vieții noastre. Căci prin ea vom dobândi și noi o personalitate care să fie întocmai cu modelul nostru, care este și centrul dragostei noastre – cu Hristos.
Dacă, așadar, Iisus al nostru are acest caracter, iar noi ne vom lipsi de acest caracter, atunci vom fi judecați prin acel cumplit și amenințător cuvânt al lui Pavel, ”atunci sunteți fii nelegiuiți, și nu fii adevărați” (Evrei 12:8). Cel care, așadar, dorește să dobândească trăsăturile Părintelui său, ca să aibă intrare liberă în Împărăție și să devină împreună-moștenitor cu Acela, pe care Îl numește Dumnezeu și Părinte, trebuie să aibă înscris întru sine întocmai chipul acestui Prototip – și când îl vor cerceta îngerii în ceasul morții și în ceasul judecății și al învierii celei de obște, atunci, purtând acest chip, va fi încredințat că va avea intrare liberă, pentru că a fost pecetluit cu acest chip și s-a dovedit fiu adevărat al Tatălui său. Vedeți, așadar, că smerenia este o îndatorire și nu ține de libera noastră opțiune, de a o săvârși sau nu? Dar, nu aceasta ne-au învățat pe noi atât de în amănunt și Părinții noștri? De altfel, în ce lucru anume nu se cuvine să fie smerit monahul? Toate însușirile sale dau mărturie în acest sens. Surghiunul lui în pustietăți, retragerea din lume, negrul veșmintelor sale, simplitatea vieții și, în general, purtarea lui, toate îl ajută să gândească în chip smerit. Mai mult încă, este și pilda Părinților noștri, pe care o urmăm cu săracele noastre puteri. Tocmai la acest aspect se referă și imnograful lăudând pe Stăpâna noastră, că este ”înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești”. Este cu neputință ca gândurile omenești să se apropie de înălțimea acestei sfințenii, la care a ajuns din pricina adâncimii smereniei ei. Când Arhanghelul i-a spus că va fi Maica prin excelență, atunci ea, independent de auzirea acestui cuvânt de laudă, s-a numit pe sine ”roaba Domnului”. Unde altundeva ar fi putut să se sălășluiască Dumnezeu Cuvântul, dacă nu găsea un asemenea vas, care să I se asemene în chip desăvârșit? Și să-I fie ea fiică smerită. Încă înainte să dobândească deplinătatea cunoștinței lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că nu Se sălășluise încă întru ea, avea strălucirile harului și ale sfințeniei, de aceea spune, ”iată roaba Domnului”, și și-a arătat smerenia față de Cuvântul lui Dumnezeu, Care în acel ceas S-a sălășluit în ea. Și prin al doilea cuvânt,”fie mie după cuvântul tău”, a vădit caracterul absolut al supunerii ei. Și astfel a tămăduit rana atot-omenească, ștergând blestemul Evei și al neamului femeiesc prin desăvârșita ascultare și supunere.
Noi, aghioriții mai cu seamă, simțim atât de palpabil dragostea și mângâierea aparte, de Maică ce pururea este cu noi. Nu există aghiorit care să nu fi înțeles dragostea specială și pronia care acoperă aceste locuri. Ca Maică a noastră duhovnicească ne dă ca pildă și model de urmat însăși viața ei preasfântă. Care viață? Viața în cuget smerit și ascultare, adică acele elemente prin care se desăvârșește monahul. Pe acestea, așadar, să le lucrați în voi ca pol principal de orientare duhovnicească. Rămânând, așadar, smeriți întru voi și ascultători de voia dumnezeiască, deja ați ajuns la destinație și v-ați atins scopul, prin harul lui Hristos. Amin.
Sursa: Gheronda Iosif, ”Vestiri athonite”, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
http://www.pemptousia.ro/
