Strajă a rugăciunii ( Sfântul Efrem Sirul )

Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.


Sfântul Efrem Sirul

Să te rogi şi să iubeşti. ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

"Să te rogi şi să iubeşti. Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti şi pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalţi. Dacă-i iubeşti tu primul, să ştii că atunci şi ei te vor iubi deopotrivă."


Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte? ( Parintele IUSTIN PARVU )

Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.


Parintele IUSTIN PARVU

Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt ( Părintele Hrisostom Filipescu )

Cu toții suntem plini de răni și suferim, zgomotos sau în tăcere. Părinții duhovnicești ne învață că sunt nenumărate răni provocate de necredinţă, de deznădejde, de neiubire, de abuzul de putere, de plăcere şi de avere. Tămăduirea vine prin Mântuitorul Hristos, Cel mort şi înviat, care a venit să ne vindece toate rănile, tămăduindu-le prin scump sângele Său.

Păcatul, sub diverse forme, este prezent într-o măsură mai mare sau mai mică, mai frecvent sau mai rar, în viața fiecăruia dintre noi de la Adam încoace. Păcatul ne leagă de întuneric și provoacă suferință în viața noastră. Cred că păcatul scurtcircuitează comunicarea noastră cu Dumnezeu. Pentru că îngroașă simțurile duhovnicești ar trebui să ne doară sufletul atunci când păcătuim. Păcatul îndepărtează de la ținta Hristos și aduce întunericul înăuntrul firii umane, afectând capacitatea de a iubi, care este începutul și sfârșitul a tot lucrul cel bun. Păcatul „acoperă” o lipsă, o situaţie imediată, dar înăuntru fiinţei noastre produce eşec. Păcatul „ne ajută” să înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, apăsând la nivelul tuturor simţurilor şi generând disfuncţii în întreg mecanism al trupului şi al sufletului.

Păcatul meu apasă atât asupra mea, a casei mele, a comunităţii în care vieţuiesc, dar şi a lumii întregi. Se poate vorbi de un flux şi reflux al răului, după cum există un flux şi reflux al binelui, vrednic de dorit. Spovedania, baia sufletului, este cheia ce descătuşează lanţurile grele ale sufletului și descoperă fereastra inimii pentru a intra razele luminii lui Hristos. Asfixiat sub povara și negura păcatului, omul adună zgură după zgură, ajungând să se lase modelat ontologic de păcat care din nefericire, uneori este socotit firescul lucrurilor în societatea contemporană unde noțiunea de păcat a fost emancipată.

Pentru unii tristă pasiune, pentru alții durere insuportabilă, păcatul înainte de a fi un scurtcircuit între om și om, este, mai întâi de toate, un scurtcircuit între om și Dumnezeu. Omul e viață, e spațiul în care se întâmplă toate. Răul este o boală a creației libere care este pusă să aleagă dacă rămâne sau nu alături de Dătătorul de Viață. Din încălcarea Poruncii Iubirii din care curg toate celelalte păcate ca un lanț greu, trăim iluzia „cunoaşterii” şi „libertăţii”. Suferința, durerea, boala, sunt erbicidul care arde buruiana păcatului dacă sunt însoțite de focul curățitor al pocăinței.

Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt. Sufletul bolnav este chemat să dea sens durerii lui. Am căzut, să-i dăruim lui Hristos deznădejdea, rușinea, orice trăire și simțire. Să nu descurajăm niciodată ! Să-i dăruim lui Hristos mintea și inima, trăind până la capăt durerea împreună cu Dumnezeu care va drena tot, căci atunci când am păcătuit am trăit despărțiți de iubirea Tatălui Ceresc. El purifică și curăță toată murdăria omului, numai să o oferim. Să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu ! Durerea este „o durere” ce va da naștere unui om nou cu o conștiință nouă.

Să transfigurăm amintirile păcatului. Doamne ridică, mângâie şi vindecă Tu ! Povestea vieții fiecăruia, oricât de mizerabilă ar fi, dacă este dăruită lui Dumnezeu, poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Căci fiecare sfânt are un trecut și fiecare păcătos are un viitor.

Aşezaţi-vă în faţa lui Dumnezeu şi nu mai puneţi întrebări. Dăruiţi tot într-o liturghie lăuntrică, unde în tăcere, Domnul vorbeşte. Nu vă temeţi ! Curaj !


Părintele Hrisostom Filipescu

Cum vedeți aceastã problemã? ( Pãrintele Iustin Pârvu )

Un eveniment neașteptat pentru o socie­tate democratã de azi a indignat majoritatea românilor din aceastã țarã creștin-ortodoxã, și anume cererea de scoatere a icoa­nelor de pe pereții școlilor. Sfinția Voastrã, ca un duhovnic încercat al acestui neam, cum vedeți aceastã problemã?

Pentru noi, românii, aceastã problemã nu e o noutate. Credința poporului nostru a fost mult încercatã și Ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai cã acum persecuția Bisericii îmbracã o altã formã, forma diplomației politice; acum vin cu „drepturile omului“, cu „principiul egalitãții“, cu „libertatea de conștiințã“ – lucruri care în fond ascund multã imoralitate și mârșãvie. Aceastã problemã de scoatere a icoanelor de pe pereții școlilor pare minorã, dar nu este deloc așa. Ținta este alta, de distrugere a neamului, și de aceea se atacã ce are mai profund în el: credința strãmoșeascã. Mâine scot icoanele, poimâine troițele și mai urmeazã bisericile… Acesta e scopul lor. Pãi, dacã mai gãsesc vreo 20 de din ãștia ca alde Moise, atunci ãștia își fac planul lor… Am trecut însã noi prin perioade și mai grele. Pentru noi, creștinii, iconoclasmul și toate forțele acestea anticreștine, începând din primele veacuri, nu mai sunt o noutate. Ce fac ei acum e ca și cum ar încerca un purice sã piște un elefant. Asta e o ciurucãraie politicã fațã de ce au fost ceilalți adversari ai Bisericii creștine și ai Adevãrului, minți foarte înalte, dar rãtãcite, cãrora greu le puteai sta înainte; dar ªi-a trimis Dumnezeu oamenii Sãi, care sã scoatã Biserica din toate aceste probleme. Cum a fost, de pildã, persecuția iconoclastã din secolele 8-9. Erau, pe de o parte, evreii, care considerau icoana un idol, apoi monofiziții, care negau firea omeneascã a lui Hristos; și mai erau și mahomedanii, plus interesele politice ale basileilor iconoclaști. Însã prin multã jertfã, dupã zeci de ani de persecuție, s-au lãmurit adevãrurile de credințã și Biserica a câștigat noi martiri. Iatã cum îi încuraja Sf. Teodor Studitul pe creștinii iconoduli: „Dacã e nevoie, folosim pielea drept pergament și sângele în loc de cernealã“. Sf. Teodor a fost unul din cei mai mari apãrãtori ai icoanelor pe vremea aceea, monah la Mânãstirea Studion…
Tocmai asta voiam sã vã întreb: care trebuie sã fie atitudinea și rolul monahilor în astfel de împrejurãri?
Vedeți, adevãrul nu se apãrã stând deoparte. Monahul este dator mai mult ca oricare dintre creștini sã se implice în mãrturisirea adevãrului, atunci când situația o cere. Ei vin acum și ne spun sã nu ne tulburãm, cã nu vrea nimeni sã ne ia credința, nimeni nu ne vrea rãul. Dar Hristos spune sã ne ferim mai tare de lupii cei în piei de oaie. Asta este o tacticã încã de la vechii iudei, de a te induce în eroare și de a te fura fãrã sã bagi de seamã. Cum sã stau deoparte când vãd cã un biet profesor are putere sã ne scoatã nouã, care suntem încreștinați de 2000 de ani, icoanele de pe pereți?!
El pretinde cã vorbește ca liber cugetãtor și în numele liberei cugetãri…
Dacã este liber cugetãtor, sau sectant, sau ce vrea el sã fie, n-are decât sã cugete liber ce vrea și sã nu priveascã icoanele de pe pereți, dupã cum nu-l ofenseazã și nu-l împiedicã sã cugete liber nici posterele cu femei goale afișate în toate locurile publice, nici fumul de țigarã al celorlalți cetãțeni… Lucrurile sunt foarte simple, dar faptul cã ele sunt agravate la nivel național dã foarte mult de bãnuit cã dincolo de aceste pro­bleme colcãie niște altfel de interese… Orice sectant nu e altceva decât punte de trecere la ateism. Ei vorbesc de discriminare și tot ei fac primii discriminare netã între Biserica Ortodoxã și cultul lor. Ei sunt unealta urmașilor lui Iuda, care ne împiedicã pe noi, creștinii, sã fim într-o unitate de credințã, de dragoste.
Biserica este, totuși, o instituție cu mult credit la noi…
Este adevãrat, dar ca sã-și pãstreze credi­tul Biserica ar trebui sã se implice mai mult și sã se explice, sã se punã pe un studiu foarte amãnunțit și sã dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor… S-a ajuns la situația cã bietul creștin nu cu­noaș­te care e linia Bisericii și pozi­ția ei, care este rãspunsul Bise­ri­cii fațã de toate întrebã­ri­le și pro­vo­cãrile din afa­rã. Trebuie, mai ales, sã arãtãm importanța Bise­ricii în Stat, aceastã simfonie care a existat între Bisericã și Stat. ªi mo­nahul trebuie sã fie pregãtit informațional și cul­tural ca sã poatã rãs­pun­de oricând la acest asalt de întrebãri, cum zice și Sf. Ap. Pavel: „Cu­vân­tul vostru sã fie tot­deauna cu har, dres cu sare, știind cum tre­buie sã rãspundeți fi­ecãruia“ (Col. 4, 6).
Cât de intimã este legãtura între Bisericã și ființa neamului?
Biserica naște națiunea. Or, acest nou iconoclasm este într-adevãr un atac la ființa neamului. Pãi cum sã nu fie legãturã între icoanã și neamul acesta? A fi ofensat de icoanã înseamnã a fi ofensat de tradiția și de sensibilitatea sufleteascã a acestui neam. Nu poți vorbi de familie pânã nu te gândești la neamul de unde ești, nu poți vorbi de neam pânã ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, creștinește vorbind, între Societate, Familie, Stat…. Au existat în istorie forme de coexistențã foarte firești între Bisericã și Stat, dar aceastã simfonie a fost posibilã numai atunci când s-a dove­dit cã Statul a fost credincios. De pildã pe vremea împãratului Teodosie cel Mare, care în 380 va declara creștinismul singurul cult oficial al statului roman. Statul se implica activ în ocrotirea Bisericii, ea fiind sufletul lui. În epoca lui Justinian I (sec. 6) împãratul avea sã devinã cãpetenia civilã a Bisericii și episcopii demnitari de stat. Bineînțeles cã au mai fost perioade de persecuție a unor împãrați necredincioși sau neortodocși, dar adevãrata rupturã între Stat și Bisericã a început o datã cu perioada iluministã, cu secolul al 18-lea, prin se­cularizarea Bisericii, care în România, știți foarte bine, s-a fãcut o datã cu domnia lui Cuza. Este o durere foarte mare pentru neamul nostru ca tocmai credința, care a contribuit cel mai mult la unitatea națiunii, tocmai ea sã fie ignoratã și Biserica datã la o parte exact în perioada când se înfãptuiește unirea Principatelor. Prin ce a rezistat acest neam în istorie, dacã nu prin Bisericã și, mai precis, prin icoanã? Pentru cã, chiar dacã oamenii Bisericii n-au fost întotdeauna apãrãtori fideli ai ei, totuși icoana, care reprezintã adevãrata credințã a acestui neam, a dãinuit în istorie. Prin icoanã chiar și cei mai simpli credincioși au ținut flacãra aprinsã a neamului, iar faptul cã ea este doritã acum de copii și în clasele lor este o dovadã cã suflarea acestui neam nu s-a stins, chiar dacã toate forțele atee, iluministe, masonice au încercat sã distrugã credința prin toate formele de torturã și de dezinformare. În ciuda acestui fapt, rãsar, iatã, noi vlãstare care, ca prin instinct, aleargã la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credința creștinã. Icoana a rezistat, pentru cã acolo unde cuvântul și mintea nu mai au pu­tere, acolo biruie icoana, aceastã imagine sfântã, prin care Dumnezeu ni S-a apropiat nouã, oamenilor. Ce este icoana dacã nu amintirea acestei întrupãri a lui Dum­ne­zeu, a acestei veniri a lui Dumnezeu la noi, a acestei milostiviri a lui Dumnezeu fațã de noi, pãcãtoșii?
Cum de mai rãsar oare aceste vlãstare ale credinței, când dușmanii creștinilor se îndârjesc de atât amar de vreme, prin fel și fel de forme, sã ne abatã de la ea?
Pãi rãsar pentru cã pãmântul acestui neam a fost adãpat cu sânge de martiri, începând de la mucenicii primelor secole pânã la martirii din temnițele comuniste. Neamul acesta n-a dãinuit prin victorii pãmântești, chiar dacã acestea au avut importanța lor; neamul acesta a dãinuit prin jertfã și credințã. Prin jertfã acest neam înviazã, ori de câte ori îl omoarã ei. Credința nu are nevoie de prea multe explicații; este taina acestui neam. Câte lacrimi n-au fost vãrsate în fața acestor icoane, câte sufe­rințe n-au auzit aceste icoane?! Icoana este martorã a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cel mai bine cine a pãtimit pentru rezistența acestui neam, icoana știe cel mai bine cine sunt trãdãtorii acestui neam. Statul? Instituția Bisericii, acum? Forme goale. Crucea și icoana, pe care tot creștinul le are la piept, aici e puterea Bisericii și a neamului! Sã ne amin­tim de marii noștri voievozi, care au biruit rãz­boa­ie prin cruce și icoanã! Ei, iconoclaștii de azi, în­cearcã sã șteargã acest trecut. Ce au cu icoana? Vor sã șteargã și aceastã formã smeritã, tãcutã, ino­fensivã de mãrturisire a credinței. Pentru cã icoa­na pe pereții școlilor este rãspunsul acestui ti­neret fațã de dra­gos­tea lui Dumnezeu. Pentru cã, dupã cum o mamã nu-și mai ia ochii de la poza fiului ei cel drag, asta este icoana pentru sufletul copilului și al tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Icoana are un impact foarte mare în edu­cația copilului și ea nu poate face nici un rãu nimãnui. Pãi, în viața mea de copil, mare importanțã a avut icoana, cum s-a imprimat ea în ființa mea și cum am mers cu ea pânã la bãtrânețile mele. ªi formarea copilului vine prin icoanã. „Ce-i, mamã, bãrbosul acela în icoanã?“, întreabã copilul. „Doamne Doamne“! Când spune mama „Doamne Doamne“, apãi sã știți cã aceea este adevãrata icoanã care crește în sufletul copilului.
Unii pretind cã icoana ar fi incompatibilã cu educația de tip modern.
Icoana a educat mai mult copilul decât toate for­me­le lor de civilizație modernã. Nu vedeți care sunt efec­tele acestei civilizații? Haosul. Care este efectul „drepturilor omului“ asupra educației copilului în școli? O totalã indisciplinã, cã a ajuns copilul sã ordo­ne profesorului, care abia reușește sã mai facã liniș­te în clasã. Faceți o diferențã între un copil educat în fața icoanei și unul educat dupã formele acestei civi­lizații. Unde mai pui icoanele fãcãtoare de minuni, care sunt și la noi în țarã destule – și sunt mãrturii incontestabile! Iatã ce rãu pot face icoanele: tãmãdu­iesc bolile, alungã suferințele, liniștesc sufletul!
Dar se pare cã în România de azi este mai cinstitã corupția decât icoana. Se strãduiesc ei sã șteargã trecutul creștin din memoria românilor, dar credința renaște mereu, iar în persecuție s-a lãmurit încã și mai bine. Ea mai vibreazã încã în sângele acestui neam, care cred cã va mai fi apt de o nouã jertfire… Însã toate acestea se mai întâmplã și pentru pãcatele noastre, pentru cã nici noi, clericii și monahii, nu ne mai facem cum se cuvine datoria fațã de Dumnezeu. Este nevoie de mai multã credințã și mãrturisire.

Pãrintele Iustin Pârvu

Cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte? ( Parintele Rafail Noica )

Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale]. Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Doamne, ajutautinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? 

Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri:dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezleagă în Duh.Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează!

Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!

Istoria hirotoniei mele - Părintele Teofil Părăian

Selecţii din vol. “Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine?”, Editura Mitropoliei Sibiului, 2003, o autobiografie lărgită expusă de Părintele Teofil într-o suită de convorbiri inedite cu Mitropolitul Antonie Plămădeală

Aş putea spune că în lumea aceasta m-am trezit între două realităţi. Cea de acasă şi cea de la biserică.

(…) La biserică mergeam şi când nu înţelegeam că se spune ceva cu noimă. Mi se părea că se scot numai nişte sunete. Deci, nu înţelegeam nimic. (…)
Încet, încet mi-am dat seama că se spun nişte lucruri cu înţeles şi am început să reţin, să memorez cele spuse în biserică (…).
În jocurile mele de copil, au intrat jocuri de-a slujba. Făceam slujbă. Ziceam şi eu ce auzeam în biserică: „Pace tuturor”, „Domnului să ne rugăm”.

Şi aşa au trecut ani după ani, am mers mai departe la Timişoara, la şcoală, la liceu. M-am gândit să fac teo­logia când eram în clasa a IX-a (…). Era într-o vreme în care teologia era privită rău mai ales de profesorii care n-aveau concepţii spirituale. Era privită ca o şcoală care n-are nici un rost. (…) Un profesor cu care mă aveam destul de bine, aflând că merg la teologie a zis: „Ce mă, eşti nebun?” Ştiu că un profe­sor de ştiinţe naturale m-a întrebat ce fac după ce ter­min. I-am spus că merg la teologie şi a zis: „Ce să faci cu teologia în epoca asta comunistă?”

In 1947, vara lui 1947, când m-am întors de la Timi­şoara acasă, am trecut prin Sibiu să mă interesez şi de posibilitatea de a face teologia. Când eram în clasa a Vl-a de liceu, cum ar fi acum a X-a, eu mai aveam două clase de făcut. Dar am vrut totuşi să mă asigur cu ceva, să mă inte­resez. Au venit şi tata cu fratele meu la Sibiu. Eu aveam atunci în 1947, 18 ani şi fratele meu avea 14 ani. Şi ne-am dus să cer audienţă la mitropolitul Nicolae Bălan. Mitro­politul era într-o şedinţă. Când a ieşit mitropolitul de la şe­dinţă —tata s-a dus prin oraş, şi eu am rămas numai cu fratele meu acolo sub poartă —, ne-a văzut.
A crezut că suntem după ajutoare. A zis: „N-am ce să vă dau, duceţi-vă şi munciţi”.
(…) Am vor­bit cu părintele secretar să mă înscrie pentru audienţă. (…) A fost de acord să ajung şi am ajuns. De fapt, atunci mitropolitul era prins cu nişte lucruri. (… ) Şi aşa, în iureşul ăsta s-a întâlnit cu mine şi m-a în­trebat ce vreau. Şi eu în loc să-i spun că vreau să fac teologia, i-am spus că vreau să mă fac preot.
Am făcut cum zicea tata, că o femeie de la noi şi-a cumpărat cizme noi, şi-a trecut încălţată cu cizmele prin faţa unor oameni care stăteau la poartă, şi în loc să zică: „bună odihnă, oameni buni”, ea a zis: „cizme nouă, oa­meni buni!”

Deci eu trebuia să zic că vreau să fac teologia şi poate mă întreba mitropolitul de ce, dar eu i-am zis că vreau să mă fac preot. Adică gândul meu principal care trebuia să fie secundar, mi l-am expus pentru că nu se putea în împrejurarea aceea să nu spun ce gândeam în princi­pal. Şi mitropolitul a zis: nu se poate.

(…) Convorbirea a fost foarte scurtă. Părintele secretar mi-a spus că trebuie să fii integru ca să fii preot, că aşa zice Sf. Ap. Pavel, şi eu i-am spus că Sf. Ap. Pavel zice că: „întreg la minte” (epistola întâi către Timotei), acolo unde sunt condiţiile pentru preoţie. „Să ştiţi că la minte sunt destul de bun”. Terminasem clasa a X-a cu o medie mare şi eram primul din clasă. Aşa că într-un fel mă susţinea şi situaţia ca atare.

După aceea am plecat, am ştiut că nu se poate. Totuşi n-am avut eu siguranţa că n-o să se poată. Tot voiam să mai fac teologia, chiar dacă nu se poate să fiu preot. Până la urmă cel puţin am teologia.

(…) Părintele Bodogae a venit în satul nostru la cumetri. A slujit şi la biserică de Anul Nou şi, eu mi-am exprimat dorinţa să-i vorbesc. Părintele Bodogae a fost de acord. Ne-am dat întâl­nire la cumetrii lui acolo, în ziua următoare, după masă. M-am dus acolo, i-am spus care-i situaţia. Că vreau să fac teologia, că aş vrea să mă fac preot, că mitropolitul mi-a spus că nu se poate, şi părintele Bodogae a zis: „Lasă că vorbesc eu cu Înalt Prea Sfinţitul”.

(…) dădusem prima sesiune şi a rămas a doua sesiune în toamnă, apoi să-mi iau bacalaureatul (…). L-am căutat pe părintele Bodogae şi părintele a zis: „Dragă, eu am vorbit cu Înalt Prea Sfinţitul dar, acum nu pot să te însoţesc, în audienţă, pentru că s-a deschis aici o expoziţie în legătură cu revoluţia din 1848. Sunt 100 de ani de la revoluţie. Răspund de această expoziţie şi nu pot să plec de aici. Dar îl rog pe părintele Mladin”. Şi ne-am dus împreună la părintele Mladin care locuia tot acolo, în curtea Teolo­giei şi i-a spus: „Uite, te rog să-l duci pe băiatul acesta la Înalt Prea Sfinţitul în audienţă”.

Şi mitropolitul Nicolae Mladin, Dumnezeu să-l odih­nească, Părintele Mladin de atunci, mi-a făcut o impresie foarte bună, pentru că n-a avut nici o ezitare. A zis: „Da, merg”. Mai erau până la audienţă vreo două ore. Şi-atunci m-a luat la el în chilie, am stat de vorbă de una, de alta. Mi-aduc aminte că avea o carte groasă pe masă. L-am în­trebat ce este. Mi-a spus că e o carte în limba germană. Nu mi-a spus ce titlu are, dar mi-a spus ce temă e dez­voltată în carte, anume: „omul este fiinţa care poate zice nu”. Aş putea zice că mi-am început teologia cu această afirmaţie: „Omul este fiinţa care poate zice nu”.
Şi într-adevăr m-am întâlnit de multe ori cu situaţia aceasta, cu oameni care au zis „nu”, când am vrut eu să zică „da”.

La vremea audienţelor ne-am dus. Mitropolitul mi-a spus că a citit o carte: „Orbi celebri”. O carte în limba germană pe care mi-a recomandat-o şi mie.
Şi spuse mitro­politul că-mi dă aprobarea să fac teologia dar, „preot n-o să te poţi face”. Am acceptat să fac teologia fără să mă fac preot.

(…) Şi am început şcoala. A mers bine.

Să mai spun ceva frumos. Când am ieşit de la Mi­tropolitul Nicolae Bălan, în curtea Teologiei ne-am în­tâlnit cu episcopul-vicar de atunci, episcopul Teodor Scorobeţ. A fost preot de mir, a fost prin America, i-a murit soţia şi a ajuns episcop-vicar. Un om tare cumsecade, cald la suflet, liniştit. Parcă ar fi fost frate cu părintele Serafim. M-a pre­zentat Părintele Mladin, Prea Sfinţitului Teodor şi i-a spus că vreau să fac teologia şi că sunt fără vedere. Şi a­tunci episcopul Teodor a zis: „Dă Dumnezeu alte daruri!”. Aşa mult mi-a plăcut întâmpinarea aceasta: „Dă Dumne­zeu alte daruri!”

Părintele Prof. Dr. Nicolae Neaga era rector şi, când m-am întâlnit cu el, a zis: „Eu mă bucur. Hristos nu refuză pe nimeni. Iară mi-a plăcut extraordinar de mult. Şi, mai reţin un cuvânt al mitropolitului Nicolae Bălan. Când m-am dus prima dată la el, mi-a spus: „Să ai lumină în suflet”. Deci sunt trei cuvinte, să zicem aşa, trei ziceri, pe care le-am auzit când a fost vorba de teologie.

De la Mitropolitul Nicolae Bălan: „Să ai lumină în su­flet”. Cred că a fost o binecuvântare. El, când mergea ci­neva la el, când se întâlnea cu cineva, totdeauna aşa-l întâmpina: „Să fii binecuvântat”. Deci a fost o binecuvân­tare, o prelungire a întâmpinării acesteia: „Să fii bine­cuvântat”. „Să ai lumină în suflet”. Sunt nişte lucruri care pentru mine au însemnat un prilej de bucurie. „Dă Dumnezeu alte daruri”. „Şi, eu mă bucur”. „Hristos nu refuză pe nimeni”.

Am făcut teologia şi în timpul teologiei, mă gândeam eu că totuşi aş putea să fiu până la urmă preot dar, am renunţat şi în orice caz n-am făcut niciodată nici un fel de aluzie la această posibilitate, pentru că mi-a spus mitropolitul că n-o să pot să fiu preot.

(…) Au trecut anii, am terminat Teo­logia. Am venit la Mănăstire şi, când am venit la Mănăstire şi m-am făcut călugăr, mi-am zis în gând: „Acum poate fi odihnit mitropolitul că eu nu mai pot cere nimic. Pot să primesc orice, dar nu pot cere nimic. Sunt subordonat mai marilor mei. Va vrea Mănăstirea ceva cu mine şi se va putea, bine, dar eu din partea mea nu pot face ni­mic altceva, decât să fiu un simplu călugăr încadrat în obştea mănăstirii”.

In 1955 a murit mitropolitul Nicolae Bălan, Dumne­zeu să-l odihnească. El m-a făcut călugăr în 1953.

(…) Şi a venit mitropolitul Nicolae Colan, care a fost epis­cop la Cluj. A sosit la Sibiu în iunie 1957. Şi venind la Si­biu, vizitând şi mănăstirea Sâmbăta, m-a cunoscut şi pe mine. Ii plăcea cum predic. Mă mai prezenta la unii, la alţii când venea cu cineva de la Cluj, sau de undeva, care-l căuta. A fost şi cu Lucian Blaga aici şi era cumva bucuros de prezenţa mea. Şi-a trecut vremea şi în 1959 au venit necazurile acelea că au trebuit să plece unii din Mănăstire. Tare m-am necăjit eu atunci. Şi m-am necă­jit că am avut impresia că nu se bagă nimeni pentru ei, pentru cei care trebuie să plece, că lasă să plece, că aşa-i dispoziţia departamentului (…).

Au trecut lunile care ne-au despărţit de luna august înainte de Sf. Mărie, a venit mitropolitul în chiliile noas­tre, a venit şi la mine. Eu aveam pe masă deschisă o carte în care am copiat din Filocalie, scrierea Sf. Marcu Asce­tul despre botez. Şi mitropolitul a zis să-i citesc din car­tea deschisă şi i-am citit. Zice: „Vrei să te fac diacon de Sf. Mărie?” Eu nu m-am gândit niciodată că va trebui să răspund la întrebarea aceasta. Mi-a venit atunci în gând şi-am răspuns aşa: „Dacă ar zice cineva să cer, n-aş cere, dar dacă mi se oferă, primesc”. „Da, dar şi cel care îi che­mat îi bine să vrea”, a zis mitropolitul. Şi atunci mi-am adus aminte un caz din Pateric şi-am zis: „Fiţi sigur că n-o să fac cum a făcut un părinte din Pateric, despre care se spune că cei din jurul lui au vrut să-l facă preot, şi el n-a vrut, şi s-a dus şi s-a ascuns, şi cei care totuşi ţi­neau să-l facă preot, s-au dus să-l caute. Şi au avut şi un măgar cu ei şi între timp şi-au pierdut măgarul. Nu mai căutau pe candidatul la preoţie, ci căutau măgarul. Mă­garul s-a ascuns în buruieni unde era şi candidatul pen­tru preoţie. L-au găsit, au vrut să-l lege şi să-l ducă cu sila, dar el a zis: «Nu mă mai legaţi, că acum am cunoscut că-i voia lui Dumnezeu. Mă duc singur». Şi s-a dus şi s-a făcut preot”.

Atunci mitropolitul a zis: „Pregăteşte-te că de Sf. Mărie te fac diacon”. Era joi, înainte de Sf. Mărie. Mă gândeam eu: „ce ştii ce se mai întâmplă până luni!”

Părintele Dinu, care era şi el acolo de faţă şi care era stareţul mănăstirii, a zis: „Dar nici nu-i pregătit, n-are liturghier”, şi mitropolitul a zis: „A, lasă că astea se fac ele toate”. N-a mai avut ce zice, s-au retras. Când s-au retras din chilia mea, eu am închis uşa încet ca să aud ce zic. Mitropolitul, Dumnezeu să-l odihnească, iar a zis un cuvânt, care mi-a rămas, mi s-a aşezat la inimă cu bucurie, anume: „Un om fără lumină, dar luminat”. Cred că pe asta s-a bazat dorinţa lui de a mă face diacon, de a mă face preot. Pentru că el atunci mi-a spus: „Nu te ţin mult diacon şi te fac preot. O să fii duhovnic. Şi o să fii concelebrant”. Niciodată n-am uitat lucrul acesta. Chiar dacă am slujit şi de unul singur o sfeştanie sau un parastas, ca să zicem, dar altfel, am ştiut că trebuie să fiu concelebrant. Niciodată n-am uitat lucrul acesta.

(…) a venit părintele Serafim după ce s-a despărţit de mitro­politul Colan şi zice: „îmi pare bine; o să fie fain şi o să fie bine”. Şi, zic eu: „Părinte, dar cum a zis părintele Dinu, să ştiţi că nu sunt pregătit”. Şi atunci părintele Serafim – aveam un li­turghier pe masă, nu ştiu prin ce împrejurare a ajuns la mine pe masă, – şi părintele deschide liturghierul, citeşte după “intrarea cea mare” şi spune ce zice preotul către diacon: „Pomeneşte-mă frate şi împreună-slujitorule”. Şi dia­conul zice: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumne­zeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Adică, roagă-te pentru mine, pă­rinte. Preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi pu­terea Celui Prea înalt să te umbrească”. Diaconul răspun­de: „Acelaşi Duh să lucreze cu noi în toate zilele vieţii noastre, pomeneşte-mă părinte”. Şi preotul zice: „Să te po­menească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, tot­deauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Aşa mi s-au pus la inimă cu bucurie cuvintele acestea. Tot timpul, 23 de ani am fost diacon, şi mai ales când slujeam cu părintele Serafim, era ceva extraordinar. Când zicea Părintele: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”, eu răspundeam: „Ace­laşi Duh să lucreze cu noi, în toate zilele vieţii noastre”.

Am trăit bucuria aceasta de-a lungul multor ani, cu părintele Serafim. Şi-au trecut anii, a murit mitropolitul Colan în 1967. Pe mine m-a hirotonit în 1960 şi în acelaşi an, toamna, s-a îmbolnăvit. A fost bolnav până in 1961, primăvara. Vara, prin iulie, a venit aici cu gândul să stea vreo lună de zile şi mă gândeam că de Sf. Maria mă va putea hirotoni preot, deci să-şi îm­plinească gândul. La scurtă vreme a trebuit să plece la Sibiu. I-a făcut o operaţie şi şi-a pierdut graiul. Deci, el n-a mai putut sluji şi n-a mai slujit. Nici pe altul nu l-a delegat să mă hirotonească preot. Poate că voia să facă el lucrul acesta. Şi voia să-l facă el, pentru că era pe răspunderea lui, cumva…

(…) a murit mitropolitul Nicolae Colan, şi a venit mitropolitul Nicolae Mladin. Cu mitropolitul Mladin tare bine m-am avut. De când a mers cu mine la mitropolitul Bălan, am văzut cât îi el de binevoitor faţă de mine (…).

Şi, după ce a ajuns profesorul Nicolae Mladin mitropolit, după vreo câteva săptămâni, a ajuns aici la noi la mănăstire. Era prima lui vizită ca mitropolit… Eu am zis: „Doamne, eu pe omul acesta nu-l pot cinsti ca mitropolit mai mult decât l-am cinstit până acum pentru că mi-am dat de la început toată puterea cinstitoare”. Şi mă întrebă mitropolitul: „Ce-ai zice să te fac preot?” Eram într-o situaţie în care aş fi putut răspunde: „Da, cum doriţi”. Numai că, mă gân­deam eu aşa, că e mitropolit de curând, că n-ar fi cazul să facă un act de autoritate de la început, ci să mai lase să treacă timpul. Bineînţeles că nu i-am putut spune aşa ceva. Dar am zis: „Să ştiţi că eu mă simt foarte bine diacon, îmi place diacon, mi-e drag să fiu diacon. Nu mă gândesc că ar tre­bui să fiu altceva”. Dar, a zis el: „Să ştii că oamenii aş­teaptă de la tine şi ai putea să-i ajuţi mai bine dacă ai fi preot”. Eu însă am zis: „Lăsaţi că-i bine aşa”.

Şi a rămas aşa. El n-a mai zis niciodată nimic…

(…) dacă binevoieşte Dumnezeu să se în­tâmple un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Deci, n-a mai ajutat zidirea să se împlinească.

Au trecut anii. Mitropolitul a ajuns cum a ajuns, şi aţi venit Înalt Prea Sfinţia Voastră (IPS Antonie Plămădeală). Aţi venit aici la Sibiu în 1982, în 7 februarie aţi fost înscăunat şi în 13 mai 1983 m-aţi hirotonit preot.

A fost o situaţie care s-a întâmplat după 30 de ani de când am intrat în mănăstire. Nu s-a gândit nimeni la asta bineînţeles. Lucrurile au mers de la sine. Şapte ani am fost monah simplu, 23 de ani am fost diacon şi acum, anul acesta (2003), cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi 20 de ani de preoţie. În 1986 am fost făcut protosinghel. În 1988 am fost hirotesit Arhimandrit şi asta-i tot.

https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/05/13/istoria-hirotoniei-mele/