Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea totdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor. Odată a mers mai multe ceasuri pe jos într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere un fiu de vlah pentru fiica ei. Şi fiindcă acela se împotrivea, l-a răpit, l-a pus în spate şi l-a adus în satul ei. Desigur, acestea sunt excepţii. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei şi ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetaşi venind înspre ele, ar lua-o la fugă toate, crezând că este duşmanul.
Scriptura spune că: „Bărbatul este capul femeii”. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam şi el a spus despre femeia sa: „Iată acesta-i os din oasele mele şl carne din carnea mea”. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc. Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.
Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neîntelegând ceea ce spune Evanghelia. Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: Trebuie să te temi de mine”. Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: „De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Nu există egalitate?”. Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Frica de Dumnezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.
Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie. Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător – înalt şi acela – a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea îl înhaţă şi-l aruncă cât colo ca pe un băţ de chibrit. Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! Astfel se ţine familia, altfel nu se poate.
Sfantul Paisie Aghioritul
Gheronda Porfirie a povestit cândva: „M-a vizitat, odată, un hipiot. Era îmbrăcat cu haine ciudate şi foarte colorate, purta amulete şi bijuterii, şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au neliniştit, au venit să mă întrebe iar eu am spus să intre. De cum s-a aşezat înaintea mea, i-am văzut sufletul. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea, răzvrătit”.
I-am vorbit cu dragoste iar acela s-a emoţionat. „Gheronda”, îmi spune, „nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum”. I-am rostit numele şi s-a mirat cum de l-am cunoscut. „Ei”, îi spun, „Dumnezeu a descoperit şi numele tău şi faptul că ai călătorit până în India unde ai cunoscut pe guruşi şi i-ai urmat”. A fost şi mai uimit. I-am spus şi alte lucruri despre el şi a plecat mulţumit.
În săptămâna următoare, iată că vine, pe neaşteptate, cu o gaşcă de hipioţi. Au intrat cu toţii în chilie şi s-au aşezat în jurul meu. Era cu ei şi o fată. Tare i-am simpatizat. Erau suflete bune, dar rănite. Nu le-am vorbit de Hristos, căci am văzut că nu erau pregătiţi să asculte. Le-am vorbit pe limba lor, despre lucruri care îi interesau. Când am terminat şi s-au ridicat să plece, mi-au spus: „Părinte, vrem o favoare: să ne permiţi să îţi sărutăm picioarele”. M-am ruşinat, dar ce să fac, i-am lăsat. Mi-au dăruit, apoi, o pătură. Voi striga să o aducă, să o vezi. Este foarte frumoasă.
După o vreme m-a vizitat fata, hipioata, singură. Se numea Maria. Am văzut că Maria era mai înaintată duhovniceşte decât prietenii ei şi i-am vorbit mai întâi ei despre Hristos. A primit cuvintele mele. A mai venit şi cu alte ocazii şi a luat-o pe calea cea bună. A spus, desigur, Maria, prietenilor ei: „Măi, derbedeilor, n-aş fi crezut niciodată că am să-L cunosc pe Hristos, dintr-o gaşcă de hipioţi”.
În spaţiul românesc, date mai însemnate despre viaţa şi învăţătura Sfântului Cuvios Serafim de Sarov nu au apărut în monografii publicate oficial, ci au fost răspândite mai întâi printre credincioșii care le citeau cu entuziasm şi le transmiteau mai departe prin dactilografiere clandestină (samizdat). Acestea erau traduceri din limbile rusă, franceză sau engleză şi au fost răspândite în România începând cu anii '50 ai secolului trecut.
Cel dintâi care începe demersurile pentru publicarea vieţii şi învăţăturii Sfântului Cuvios Serafim de Sarov (1754-1833) în Rusia este ieromonahul Serghie Vasilev, contemporan şi admirator al stareţului sarovit. În 1838, la cinci ani după trecerea la cele veşnice a Cuviosului Serafim, acest părinte ieromonah, având în prealabil binecuvântarea Mitropolitului Filaret Drozdov (1782-1867) al Moscovei şi al Kolemenskului, cerea comisiei de cenzură de la Moscova aprobarea pentru tipărirea lucrării sale „Relatări despre viaţa şi nevoinţele fericitului întru pomenire Serafim, ieromonah și pustnic al sihăstriei Sarov”.
Autorul manuscrisului nota în cererea sa astfel: „Din cinstire și amintire față de virtuțile starețului Serafim din Sihăstria Sarovului, am consemnat anumite particularități ale vieții sale, parte din ele din însăși gura starețului, parte din relatările cuvioșilor și vrednicilor de crezare călugări ai Sihăstriei Sarovului, care l-au cunoscut personal [pe stareț]; parte din cercetări proprii, întrucât, viețuind în Sihăstria Sarovului, m-am folosit vreme de cincisprezece ani de povățuirile lui; eu însumi în mare măsură mă raportez la viețuirea lui, la ceea ce am văzut și am auzit”.
De la acest moment manuscrisul ieromonahului Serghie despre viaţa Sfântului Serafim este
înaintat Sinodului, apoi rând pe rând este cercetat cu precauţie de mai mulţi ierarhi, ca în cele din urmă să fie publicat în 1841 la Moscova, în Tipografia Universitară. Pe această cale, demersurile pentru publicarea primelor date despre ieromonahul şi pustnicul Serafim au durat mai bine de trei ani şi au fost unele destul de anevoioase.
În țara noastră, două scurte articole despre sfântul rus au fost publicate, unul în 1955 de preotul profesor academician Nicolae Popescu, în revista „Mitropolia Olteniei” şi altul, respectiv în 1980, de părintele arhimandrit Serafim Man, în revista „Mitropolia Ardealului”.
Cel mai probabil, despre Sfântul Serafim se afla în spaţiul românesc, pentru început, mai ales pe filieră basarabeană, anume prin soldaţii, preoţii şi monahii care erau detaşaţi pe frontul răsăritean în cel de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre misionarii trimişi pe acest front a fost şi arhimandritul român Dosoftei Morariu (1913-1990). Acesta a găsit în Ucraina o lucrare cuprinzând biografia și învățăturile Sfântului Serafim de Sarov. În 1944, când revine în România, redactează o teză de licenţă având la bază traducerea lucrării respective. Ulterior, susține, la Facultatea de Teologie din Sibiu, în anul 1947, lucrarea cu titlul „Sfântul Serafim de Sarov - Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile”, însă din cauza vremurilor dificile, nu va reuşi să o dea la tipar personal. Cartea va fi publicată postum în anul 1999, la editura Mănăstirii Sihăstria, prin grija părintelui Ioanichie Bălan.
În legătură cu spaţiul istoric al Basarabiei, este important de precizat că între anii 1908 și 1914, scaunul de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului a fost ocupat de Serafim Ciciagov (1856-1937), care nu cu mult înainte de a deveni arhiepiscop în această provincie românească publicase cea mai cuprinzătoare lucrare despre Sfântul Cuvios Serafim de Sarov („Letopis”, Moscova 1896), se implicase activ în pregătirea canonizării şi alcătuise chiar acatistul cuviosului, toate acestea fiind, practic, cea mai importantă lucrare a vieţii sale.
O altă posibilitate de a face cunoscut pe Sfântul Serafim în România a fost prin intermediul celor care se refugiau din Rusia în țara noastră, între cele două războaie mondiale. Pe această cale, prin anii 1930, câţiva refugiaţi ruşi la Piatra Neamţ au adus cu ei şi o icoană a Sfântului Serafim din secolul al XIX-lea, pictată în Rusia. Un alt refugiat din Rusia, care printre altele este posibil să fi adus mărturii deosebite şi despre Sfântul Serafim de Sarov,
este preotul Ioan Kulîghin (1885 -1947/?). Acesta era cleric celib şi duhovnic al Mitropolitului Nicolae al Rostovului (1859-1945). Cei doi refugiaţi, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim al României, au fost găzduiţi la Mănăstirea Cernica, unde până astăzi se păstrează îngrijit mormântul ierarhului rus. Monahii, preoţii şi intelectualii care l-au cunoscut pe părintele Ioan Kulîghin, în cadrul Rugului Aprins între anii 1945-1947, au fost marcaţi de figura duhovnicească a acestuia, în primul rând pentru că le oferea o mărturie vie, din propria experienţă, despre Rugăciunea lui Iisus, practică dobândită în timpul uceniciei sale la celebra Mănăstire Optina din Rusia. Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), cunoscându-l îndeaproape pe acest preot rus, deoarece îl găzduia în chilia sa de la Mănăstirea Antim, menționează faptul că a aflat de la el multe cunoştinţe cu privire la isihasmul din Rusia. Aşadar, Ioan Kulîghin este posibi să fi prezentat pe larg şi personalitatea duhovnicească a Sfântului Cuvios Serafim, care se înscria în rândul marilor sfinţi isihaşti ai tradiţiei ruse.
Bineînţeles, ceva mai târziu, date despre viaţa şi învăţătura Sfântul Serafim mai puteau veni în România din Occident, în special prin intermediul doctoranzilor români care studiau teologia la universităţile europene, cu precădere la cele din Franţa, unde emigraţia rusă şi-a pus o amprentă deosebită asupra trăirii si teologiei ortodoxe în Apus. Unul dintre aceşti doctoranzi a fost chiar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care pe parcursul cercetării ştiinţifice, susţinută în anul 1979 la Universitatea din Strasbourg, îl citează de mai multe ori pe Sfântul Serafim de Sarov. De exemplu, când autorul tratează despre lumina dumnezeiască necreată, paralel trimite la Sfântul Simeon Noul Teolog, la Sfântul Grigorie Palama şi, de asemenea, redă esenţialul convorbirii Sfântului Serafim cu ucenicul său Nikolae Motovilov („Teologie şi spiritualitate”, pp. 193-195).
O altă formă de receptare a cultului Sfântului Serafim printre români o întâlnim şi sub forma sensibilă a poeziei, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960), care în anul 1957 îi închina Sfântului de la Sarov mai multe versuri cu o adâncă semnificaţie duhovnicească, sub titlul „Lacrimi la icoana Sfântului Serafim”.
În acest mod, factori ca și cei descrişi mai sus au contribuit la receptarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov în tradiţia Bisericii Ortodoxe Române, până la căderea regimului comunist ateu. După anul 1990 au început pelerinajele credincioșilor ortodocși români la reînfiinţata mănăstire de maici Sfânta Treime-Diveevo, au fost publicate traduceri ale vieţii şi învăţăturii Sfântului Serafim în limba română şi s-au înălţat schituri şi biserici de parohie în cinstea sa. Astfel, toate aceste date şi, de asemenea, alte aspecte ale vieţii şi învăţăturii Sfântului Serafim pot fi corelate şi interpretate dintr-o perspectivă istorică şi duhovnicească, menită să scoată în evidenţă o importantă latură a comuniunii interortodoxe, anume cea realizată prin sfinţii naţionali şi totodată transfrontalieri, cinstiți în toate Bisericile Ortodoxe locale.
sursă
N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).
Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.
Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti. De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.
Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…
Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.
Astazi vezi o lume fiarta. Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: "Fiti gata"? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa.
Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: `Fii gata!`. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.
Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune.
Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie!
Lumea arde. Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare.
Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima.
Din pacate, unii „cunoscatori" infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric". Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta - despre buletine si pecetluire - ca sa nu se mahneasca oamenii".
In timp ce de le-ar spune: „Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi" - ii vor pregati oarecum.
Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa."
Sfantul Paisie Aghioritul
Mai întâi, repet, să fiti bine spovediti. 0 spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: "Ce-am făcut?"
Această stare de cercetare este o stare de prezentă. Să fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditională, ratională, ci afectivă: "Domnule, asta am făcut!" Să spuneti păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie ratională. Deci, să fiti bine spovediti! Asta-i taina care mântuieste! Ce iertati voi - episcopilor, preotilor, duhovnicilor - iert si Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune si Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ti seama ce usor poti să te mântuiesti! Si te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe rusine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ti dea rusine la spovedit. 0 spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te rusinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetati oriunde, să vă controlati, că e mare greseală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeti un lucru pentru că n-ai stiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.
Urmăriti-vă pe voi însivă, înregistrati-vă pasii si mintea. Pentru că se poate să te speli pe fată si să te speli numai la o subtioară, dar pe una să nu te speli, uiti. Dacă esti înregistrat, te întrebi: "Ce fac, unde merg, cine sunt?"
Nu mergeti la întâmplare, din inertie simplă. Tu trebuie să stii că existi. Dacă tu gândesti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat si vei avea, deci o conduită a vietii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: "Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec". Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: "Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.". Chiar vă rog să notati păcatele atunci când le-ati făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceti pe eroii: "Lasă că stiu ce să spun acolo!" Poti să spui si împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se usureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, as putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiti spovediti. Nu tineti la faptul că va scrie despre voi că "A murit fără lumânare!" Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.
Nu păstrati un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriti, la unul din soti îi place o altă persoană si cedează în inima lui. Când sunt împreună ca sot si sotie, si cel care a cedat în inima lui îsi închipuie că trăieste cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.
N-ai nevoie să lasi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a usurat si te-a scos din adânc de ape. Tu esti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că esti numai la jumătate de centimetru? Spovedeste-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Si pe urmă, vă mai spun si altceva, el este plin de har si te simte, nu este prost, îsi dă seama. Credeti că Dumhezeu a făcut duhovnic pe oricine? Si atunci, te simte si, delicat, poate să-ti spună: "De ce mă minti, măi frate?" Pentru că duhovnicul nu poate să-ti lase impresia că-ti cunoaste tie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Si pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reusit să te salvezi în loc să te nenorocesti. Pentru că, fratii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să stie toată lumea. Si duhovnicul va fi de fată acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, si nici el.
- E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi si unul mai departe?
- Dragă, e bine să vă spovediti curat oriunde v-ati spovedi. Că poti la acela de departe uneori, si uneori nu poti. Nu să te spovedesti la ăla pentru unele si la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, asa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experientă, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în functie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: "Mărturiseste-te cucoană, că ai venit să te mărturisesti! Spune, te ascult". Zice: "Păi întrebati-mă!" Trebuie să te pregătesti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.
Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat si tu? N-ai avut si tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Si eu sunt atent.
Puneti mâna pe creionas si notati păcatele. 0dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ti-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâtia: "Părinte, m-am mândrit de sase ori!" Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i usor. Îti ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o tară e tare si bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta si ai uitat ceva păcate, esti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, si te-ai dus întâmplător, si te-ai lăsat pe seama duhovnicului, si ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăintei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturisesti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.
Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu esti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ti dai seama. Dar dacă îl faci chiarstiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe acestia care trăiesc necununati. Le spun asa: "Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!" Îi pun în situatia să înteleagă si ei că conditia pentru iertare este să nu mai facă.
Lupta este din partea amândurora, a fiului si a părintelui, să te vindeci de păcate si să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenta asta sufletească continuă, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: "Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!"
Raiul este plin de păcătosi pocăitîi. Toti au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinta lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se întelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputintele. Ne ajută la încununare. Dacă ar sti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai putin ispititor.
- Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?
Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp si chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de atentie, de tâsnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteti să faceti canonul pe care vi l-a dat, sunteti în culpă. Trebuie să vă spovediti că nu ati putut să faceti canonul, sau nu ati vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutati cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l usureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega si a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutati atunci. "Părinte, eu mă găsesc în situatia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă la genunchi"; "Părinte, am o anemie". Un părinte duhovnicesc tine cont de regula neputintelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atentie si dintr-o crasă lenevire, atunci esti vinovat.
Si ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mănăstire, si au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, si făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Asa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fii duhovnicesti. Eu am dat niste canoane foarte usoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Si pentru păcate grele, nu asa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în întelegerea oamenilor ca o obligatie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai gresi.
Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranta că se potriveste atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic dupâ râvna care o are fiecare si în functie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că esti cu tine mereu, mereu sunt ispite, si, atunci, tu te găsesti un luptător cu sabia scoasă, ascutită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăsit. Aici se pot pronunta duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăsit 18-20 si chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăsesti niciodată. Mai ales se tine cont si de momentul istoric în care trăim. El poate să se obisnuiască cu neîmpărtăsitul si nu îl mai interesează si zice: "Parcă tot cu împărtăsania am trăit până acum!"
După o perioadă de 40-50 de ani de educatie atee, eu constat la oameni care s-au născut si au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educatie crestină mostenită de la mosii si strămosii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbatii lor nu sunt credinciosi. Lupta este ca, aducându-i si pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos.
Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveste starea de simtire, nu starea de obligatie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citesti cutare... Fiul o face din obligatie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte putini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citesti o dată în viată. Acela citeste să înteleagă, sau o citeste că i s-a dat să citească. Ba, îl împutinează sufleteste canoanele prea încărcate. Si atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. "Frate, nu ti-am spus decât atât să faci!" Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poatâ. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu:
S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nuntii si au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greseală, nepricepută si tânără cum era, a afumat mâncarea. Si se perpelea: "Vai, ce o să zică Nicu: ŤN-ai învătat nici atâta la mama ta!ť", se fărma sărăcuta. A venit Nicu. "Dragă Nicule, am afumat mâncarea!" "Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!" Asta îl interesează si pe Dumnezeu: "O, dacă ar sti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, si peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vâ slujesc. Îngeri vă veti numi si voi întru împărătia Mea. V-am dat întelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ati gândit la Mine?" Si auziti, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândesti la Dumnezeu, cum te gândesti la mâncare, cum te gândesti la părinti, cum te gândesti la cineva pe care-l iubest i. Te gândesti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, sotia. Asa să te gândesti si la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate si peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul si din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: "Doamne, iartă-mă!" Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. "Doamne, sunt un netrebnic, nu merit...!" Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr... sau le faci cum trebuie; dar ce faci după ce le faci?
Avem nevoie de o prezentâ continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. 0 tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.
După ce îsi face pravila, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii si se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp si orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renuntat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunostintă, căci lucrul acesta e mai putin discutat, este prezenta continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de insi îmi spun la spovedit că nu si-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care si-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai rational, fără simtire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îti ia timp. E la îndemână si angajează toată fiinta ta: "Of, Doamne!", si ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl stia pe de rost si l-a zis reped e.
Duhovnicii trebuie să stie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri si foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Si spune si cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la usa bisericii si 5 ani în biserică neîmpărtăsit. Si trebuie să tii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate si întelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: "Cel cărui i s-a încredintat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega si a dezlega, nu se va osândi pentru micsorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieste, mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu".
Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăsit după cum crede el. Duhovnicul tine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emotie. Trebuie să discuti toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el stiute. Si aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînteles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; si nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-si spune păcatele.
Duhovnicul tine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, si nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vietii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Pastilor cu un maramuresan bătrân, cu sarica pe el: "N-o, domn' Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!" Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventisti foarte puternic acolo. Si toti adventistii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se tinea de Biserică, si nu au reusit ăia să-l doboare. El apăra pozitia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la dusmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, si l-am întrebat: "Ai postit?", că vroia să se împărtăsească. Mâine erau Pastile. "No, domn părinte! Am mâncat si ieri de frupt!", î n Vinerea Mare, că era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credinta adevărată, ortodoxă, si acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucătică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? "Bine, bade Ioane, să postesti până mâine!" SŞi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, si l-am împărtăsit.
Vedeti, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, si am tinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră si nedusmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevointă si ca stare fiziologică, că elimină toxinele, si e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, si foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.
Vedeti, trebuie să ai întelegere. Dacă duhovnicul tine cont de intensitatea pocăintei fiului, el se consideră ajuns.
Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte usor si zice: "Părinte, părinte, e usor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?" Duhovnicul i-a scăzut si din ce i-a dat. "Părinte, ce faci?" Si i-a plesnit inima, si a murit din râvnă că el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.
Asadar, canoanele rămân ca niste mari faruri de orientare: "Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăsit douăzeci de ani", cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităti ca să-l usurezi. Sfântul Ioan Gurâ de Aur, zice: "Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!" L-ai oprit atâtia ani, dar el tot asa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preotii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele si care se căiesc. Este o enorm de mare greseală. Poti să-l opresti de la împărtăsit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori sâ iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De saptezeci de ori câte sapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieste permanent, că n-are voie nimeni să desfiinteze iadul că-i milostiv Dumnezeu.
- Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?
- Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneti nici o întrebare de felul acesta. Conditia este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedeste, se căieste, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toti. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu constient. Si totusi îl ierta si pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor asa cum sunt.
M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovnicesti, adusi de mine la mânăstire, si i-am întrebat: cum canonisiti? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Si ce faceti cu ei, îi trimiteti la Arsenie? Nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.
- Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegati?
- Dezleg de câte ori vin si se spovedesc că n-a respectat.
- Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica - el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Duminica la biserică - în cazul acesta eu nu-l dezleg si-l pun în situatia să meargă si-apoi se prezintă si stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge!
- Eu n-am cum să nu-l dezleg; că el se spovedeste că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greseală de a nu se duce la biserică si-i explic putin importanta Sfintei Liturghii, că-l umple de har.
- Dacă-i fumător nu-l dezleg!
- Eu îl dezleg. Dar nu spune: "Sunt fumător", nu vorbi asa. Spune: "Am fost fumător". Cuvântul "sunt" înseamnă continuitate. Contez pe o explicatie care le-o dau în legătură cu gravitatea păcatului: "îti dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă si te trânteste când ti-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te lasi de ea, că mă pui pe mine în situatia să te dezleg fals, si eu n-o fac. Si zice: "Am înteles, părinte!"
- El a înteles pe moment!
- În fata mea el hotărăste să se lase si s-ar putea ca el să nu mai gresească.
- Eu nu contez pe hotărâri spontane!
- Nici nu rămân asa fix, nu opresc pocăinta lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, si să-l pun în situatia să fie si el împotrivă. Dacă el este împotrivâ, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.
- Femeile au început să poarte sterilet!
- Este mutilare! Să-l scoată imediat!
- Dacă nu-l scoate nu o dezleg!
- Acum depinde cât este de sinceră. De aceea s-a pus întrebarea de Sfântul Petru: De câte ori să iertăm?... De saptezeci ori câte sapte. Dar nu pleacă de la mine până nu îmi spune: "Nu mai fac". Însă nu am voie să mă bag mai departe! Dacă se întâmplă să moară, ce faceti?
- Dacă se întâmplă să moară înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit să primească dezlegarea si ceea ce nu i-am oferit eu, îi socoteste Dumnezeu, că are voie.
- Are voie, dar numai ce dezleagă preotii si episcopii, dezleagă si Dumnezeu! Si sunt cazuri destul de multe când se întâmplă să moară.
- În caz de neîntelegere între soti, ce putem face? Am întâlnit un caz, un tânăr mi-a spus că sotia lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune că nu mai pot trăi împreună, si totusi asteaptă un copil de la ea.
- Dragă, o suportă până când găseste un motiv binecuvântat de despărtire. Trebuie s-o ducă mai departe. Si sunt mai multe cazuri de felul acesta. 0 duce mai departe si pe considerente că "Ce stii tu, bărbate, că nu-ti vei mântui femeia?" Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca să se poată da divort:
1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.
— Femeia poate da divort dacă-l prinde pe bărbat?
- E liberă si ea. Are dreptul ei. E fiintă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat si familia.
2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, si a simtit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împuscare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu accident - s-a întâmplat că a întors făcăletul, sau te miri ce...
3. Dacă a trecut la sectă unul din soti, a căzut în erezie, si cu influentă mare să-l racoleze pe sot. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatema.
4. Dacă pleacă la mânăstire, dar cu acordul amândorura si cu divort.
Si în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.
- Dar când nu are motiv canonic de despărtire?
- Preotii, cunoscători ai canoanelor - cel putin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip - apreciază si el lucrul acesta.
Dacă a încetat dragostea si este o întindere acolo, si e un betiv notoriu, vine cu femeile în casă peste sotie. Vedeti, adică nu apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă îl prindem în unul din aceste patru motive pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. Am ajuns în situatia să le spun: "Divortează, domnule, si gata!"
- Femeile se mai pot căsători?
- Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vinovate. Dacă au fost ele rele, nu se pot recăsători. Dar, din două rele alegi răul cel mai mic; suntem în situatia de a-i cununa, că altfel trăiesc în păcat.
- În caz de avort cum să procedăm?
- Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-si pierde credinta ortodoxă. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Si nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, asteaptă pocăinta oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceti-vă aminte. Si mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără pocăintă. Acesta e actul material prin care se vede căinta unui om: mărturisirea. Chiar într-o observatie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: "Se dădeau canoane mari pentru că era si credinta mare". Noi nu ignorăm canoanele, dar, totusi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Si vă rog să mă credeti că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtăsanie, chiar si pe cei cu avorturi.
- Femeia zice: "Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu!"
- Părinte, din momentul în care ea spune si îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun: "Mai bine mori, dar asa ceva să nu mai faci!" Si vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire si pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.
- Vin oameni să-si mărturisească păcatele, dar nu-si schimbă viata, nu se transformă.
- Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.
În ce priveste căinta am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forta si cu viteza divină, el si-a dat seama că a gresit, dar cerurile s-au închis si el a rămas pe afară; si s-a rugat să-l primească, si nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o conditie: "Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!" - îngerii erau căzuti înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani si el ar fi rămas tot pe afară, asa încât avea o bucurie, că totusi are o sansă.
Si s-a pogorât în adâncurile oceanelor si a adus el mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. - Dar, când lupti duhovniceste si nu câstigi, ai câstigat necâstigarea: faptul că tu stii că nu ai câstigat, deja esti câstigat! Deci, esti deasupra luptei.
Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a desteptat îngerul: "Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!"
La un râu doi copii se scăldau si, în joaca lor, unul a căzut si era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze - s-au înecat amândoi. Si îngerul a luat inima copilului salvator si s-a suit cu ea la cer. Si Cerul nu s-a deschis! - Vezi cât de învătat era îngerul acum?
Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-si plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Si a luat o lacrimă din aceea si a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! - Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăintei!
- Spuneti-ne ceva despre Taina Sfântului Maslu
- Vă spun un lucru să stiti. Vă rog să tineti la chestia asta foarte mult. Nu se poate face Sfântul Maslu cu un singur preot. Măcar cu doi. Adică să fie la plural, stii? Taina respectivă se întemeiază pe cuvântul Scripturii: "Mergeti la preoti". Nu la preot.
Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).
Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.
În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.
Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.
Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.
Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.
De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.
Sfântul Ioan Damaschin
