Isihasm şi România ......

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, ca „vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taina a Isihiei. Grele vor fi schimbarile Lumii, dar tot asa de minunate vor fi si Renasterile Spirituale ale multora. Va cobora din Munte si din Pesteri Lucrarea cea de Taina a Isihiei pana in Inima Oraselor si multi Tineri, aparent nestiutori, se vor Trezi cu tarie la o Viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta Inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taina a Isihiei va inflori in pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Intrupate […] Lucrarea cea de Taina a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre Lumina si intuneric, dintre Duhul Vietii si al mortii. Dar Puterea Luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

Omul nu poate împlini altfel prima și marea poruncă, „să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, pe care ne-a dat-o Domnul (Lc. 10, 27), decât prin intermediul rugăciunii minții. ( Sfântul Nicodim Aghioritul )

Omul nu poate împlini altfel prima și marea poruncă, „să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, pe care ne-a dat-o Domnul (Lc. 10, 27), decât prin intermediul rugăciunii minții.


Rugăciunea minții și a inimii, după Sfinții Părinți numiți neptici, înseamnă în primul rând ca omul să-și adune mintea în inimă și fără de a grăi cu gura, ci doar cu „cuvântul lăuntric” ce se rostește în inimă, să spună această rugăciune scurtă, într-un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, ținându-și puțin, totodată, și respirația.

Astfel, în chiar adâncurile inimii sale, omul cheamă numele preasfânt al Domnului şi cere cu stăruință mila Sa, luând aminte numai și numai la cuvintele rugăciunii, fără a primi alt gând, nici din lăuntru, nici din afară, şi își ține cugetul cu totul lipsit de închipuire, în afara oricărei imagini. Imboldul pentru această lucrare și miezul ei le-au preluat cei care se îndeletnicesc cu ea din însăși învățătura Domnului, Care spune într-un anumit loc: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), iar într-altul: „Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. (Mt. 23, 26).

Și Sfântul Apostol Pavel le scrie Efesenilor: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos (…) Să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre” (Efes. 3, 14).

Ce altceva mai limpede ar putea exista decât această mărturie? Duhul Sfânt îl învață pe fiecare creștin că acest lucru este de trebuință în nenumărate pagini ale Scripturii celei Noi, după cum pot constata cei care le cercetează cu atenție.

Prin această lucrare duhovnicească și cărturărească, atunci când ea este însoțită de cea mai deplină, pe cât posibil, dobândire a virtuților, prin căldura care ia naștere în inimă și prin energia duhovnicească care urmează chemării Preasfântului nume, patimile sunt nimicite, iar mintea și inima se curăță încetul cu încetul și se unesc între ele, așa încât poruncile mântuitoare sunt mai ușor de împlinit… Și ca să vorbesc pe scurt, în acest chip putem să ne întoarcem mai repede la harul desăvârșit al Duhului care ni s-a dat la început – care există înlăuntrul nostru, dar care, precum scânteia ce se ascunde în cenușă, a fost îngropat înlăuntrul patimilor – și să-l vedem strălucind puternic și luminându-ne mintea, iar mai apoi, să ne desăvârșim și să ne îndumnezeim, în modul cel mai potrivit.

Dacă vreodată unii au lunecat puțin pe cale, ce ar fi de mirare? Au pătimit aceasta de cele mai multe ori din înfumurare, după cum spune Grigorie Sinaitul. Eu cred că principala cauză a lunecării lor este faptul că nu au urmat cu acrivie învățătura Părinților în ceea ce privește această lucrare. Nu este de învinuit lucrarea însăși, pentru numele lui Dumnezeu!

Fiindcă lucrarea este sfântă și prin ea ne rugăm să fim izbăviți de toată înșelarea, întrucât și porunca lui Dumnezeu care conduce către viață, după cum spune Pavel, „mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înșelat și m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Rom. 7, 10-12). Dar acest lucru s-a făcut din cauza răutății celor care au înfăptuit porunca sub stăpânirea păcatului. Ce să facem, așadar? Să condamnăm porunca dumnezeiască pentru păcatul unora? Și să trecem cu vederea o lucrare așa mântuitoare din cauza rătăcirii unora? În nici un caz. Nici una, nici alta. Ci mai curând, având îndrăznire către Cel Care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), cu multă smerită cugetare și cu sufletul zdrobit, să săvârșim această lucrare. Deoarece, când cineva este izbăvit de înfumurare și de dorinţa de a plăcea oamenilor, chiar dacă întreaga oștire a demonilor s-ar porni la luptă cu el, nici măcar să se apropie de el nu va putea, după învățătura Părinților.

Iisus să fie dulcea lucrare a inimii tale; Iisus să fie desfătarea limbii tale; Iisus să fie răsuflarea ta; și nicicând să nu te saturi chemându-L pe Iisus. Fiindcă din această neîncetată și prea dulce pomenire a lui Iisus se vor sădi, vor crește și se vor face pomi mari în inima ta cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Sufletul care Îl iubește pe Iisus, întrucât Iisus este în ceruri și nu este văzut, până când va ajunge să-L vadă și să se desfăteze de El, nu-și poate ostoi dragostea sa către Dânsul altfel, decât prin neîncetata aducere-aminte a sfântului Său nume, strigând totdeauna cu dragoste și lacrimi și durere a inimii: Iisuse al meu, Iisuse al meu iubit!

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, „Lumea rugăciunii”,

Calugari romani care deveneau invizibili prin rugaciune!

Aptitudinile de a te face invizibil si de te deplasa in mod inexplicabil ar constitui unele din efectele rugaciunii isihaste, o rugaciune repetata in minte fara incetare. Iata ce spunea Ioan din Moldova, un sihastru din secolul al XVIII-ea: ”Rugaciunea incepuse sa prinda radacini, sa actioneze,nu mai puteam dormi, abia o ora pe noapte, si asta stand pe un scaun.“ Rezultatul acestei rugaciuni neintrerupte este o iubire netarmuita fata de toti oamenii.Ioan din Moldova afirma: ”Ma scol deseori seara ca sa spun rugaciunea catre Iisus si devin prizonier, atras in afara mea. Nu stiu unde. In corp sau in afara lui? NU stiu, Dumnezeu stie.” Corpul lui a disparut intr-o zi, fara ca nimeni sa stie unde si cum. Si astazi se mai pot auzi astfel de relatari. De exemplu, cea a staretului Teodul de la Agapia, mort in 1981.

El a istorisit intalnirile ciudate avute de episcopul Ioan, un sihastru foarte avansat spiritual si cu multe capacitati miraculoase. Era un pustnic vestit, care traia in Muntii Carpati. Cand se plimba pe carari, ucenicul care il insotea intotdeauna mergea in spatele lui, ca sa se poata ruga netulburat. Avea plete albe, barba alba, chipul luminos, purta haine vechi si se sprijinea intr-un baston. Stia sa citeasca in suflete si viitor. Teodul l-a intalnit intr-o zi si pe carare si sihastrul i-a istorisit traseul lui spiritual. Fiind episcop, in 1915, a dorit sa intre intr-o manastire ca simplu calugar, avand sarcina sa aiba grija de vite. Staretul i-a spus ca a hotarat sa hirotoneasca,dar el era deja hirotonit, asa ca a fugit si s-a retras in padure. Pustnicul i-a cerut lui Teodul hartie si cerneala, apoi a disparut atat de brusc, incat calugarul nu a putut sa-si dea seama in ce directie a luat-o. Teodul s-a intors la manastire sa faca rost de cele cerute de sihastru. Dupa un timp, a revenit pe aceeasi carare. Cand a ajuns in poiana, pustnicul si-a facut aparitia ca din senin, fara sa-si dea seama de unde vinese. Avea chipul radios. Si, dovedindu-si din nou puterea clarviziunii, l-a sfatuit pe Teodul sa nu se duca intr-o anumita manastire, deoarece nu se afla acolo persoana pe care dorea s-o vada. Cinci ani mai tarziu, Teodul a auzit o poveste stranie. Un frate de la manastire isi vazuse turma de oi si cainii adunandu-se intr-un chip bizar, in mijlocul lor aflandu-se un calugar batran care se tanguia: ”Cu ce am pacatuit, Doamne, ca sa ma arati oamenilor?“. Era in mod normal vizibil? Oricum, i-a cerut celuilalt calugar sa nu pomeneasca nimic despre aparitia lui. Dar, dupa o saptamana, calugarul a spus totul la spovedanie. Preotul a cerut sa fie cautat pustnicul, dar nu l-au gasit nicaieri: devenise din nou invizibil. Astfel de ralatari gasim si la ortodocsii greci si rusi.

Sursa: ortodoxianeamului.wordpress.com

Modelarea sufletului sensibil de copil - Sfântul Ioan Gură de Aur

Daca lectiile bune se întiparesc în suflet cât este înca fraged nimeni nu le va putea sterge, pentru ca, odata întiparite se vor întari ca o pecete în ceara. Copilul e înca mic si plin de teama. Se înspaimânta usor si de chipul tau si de cuvintele tale si de orice altceva. Fa uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar asa cum trebuie. Daca fiul tau creste bine, tu vei fi primul care se va bucura si al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tau, pentru tine te ostenesti.

Se spune ca perlele imediat ce le scoti din mare sunt ca apa. Daca pescarul care le scoate din cochilie e priceput, pune în palma picatura aceea si miscându-si mâna cu atentie în toate directiile, o modeleaza si îi da o forma foarte frumoasa. Daca perla proaspat scoasa apuca sa se întareasca, el nu-i mai poate da ce forma doreste. Când un material e moale e foarte usor de modelat si ia orice forma si orice chip doresti. Daca apuca însa sa se întareasca definitiv nu-i deloc usor sa-i schimbi forma sau înfatisarea.

Sfântul Ioan Gură de Aur,

Ori esti crestin azi, ori esti pagân, una din doua ....( Parintele Ioanichie Balan )

S-a înaltat la Domnul, nu cu mult timp în urma, Parintele Ioanichie Balan, unul dintre marii duhovnici pe care bunul Dumnezeu i-a daruit neamului românesc. L-am cunoscut pe Parintele Ioanichie în urma cu 15 ani. A fost singura data când am stat fata catre fata cu Parintele. Eram atunci studenta în anul întâi, curioasa si dornica de a transmite colegilor mei de generatie un sfat, o vorba plina de duh dintr-un suflet plin de duh. Parintele ne îndemna atunci la lupta, o lupta fatisa, crâncena, cu agresiunile la care era supusa generatia noastra. M-am simtit atunci asemeni unui copil dojenit cu dragoste, dar în acelasi timp cu asprime de parintele sau. Am avut impresia ca peste oamenii dragi mie timpul nu va trece. Ca parintele Ioanichie ma va astepta mereu sa ma întorc la Sihastria si sa-mi dea alte si alte sfaturi pentru tinerii brasoveni. M-am înselat - Parintele Ioanichie a plecat pe urmele fratilor sai mai mari, Parintele Cleopa, Parintele Staniloae, Prea Fericitul Teoctist, sa stea la taifas cu Dumnezeu. Vestea plecarii sale la cele vesnice a picat ca un traznet în sufletul meu. Cuvintele sale, însa, pe care le transmitea tinerilor atunci razbat si dincolo de mormânt, parca mai puternice, catre un altul si totusi acelasi tineret român. Acesta este motivul pentru care am hotarât astazi restituirea unor frânturi de gânduri din cele împartasite mie în smerenia chiliei Parintelui. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! (Crina Palas)

"În viata sa fiti tineri care sa sfinteasca un loc, o casa, o societate, o generatie, un cartier si locul de munca unde veti lucra. Prin comportament crestin, mai întâi. Ori esti crestin azi, ori esti pagân, una din doua. Si crestin ortodox, caci România e tara ortodoxa. Tineti cont ce va spune un calugar batrân si rau: daca nu va tineti serios de biserica si de ortodoxie, prapad e cu noi. Ne manânca vecinii si strainii si pagânii. Daca va tineti de Biserica, nici rusii, nici tatarii, nici nemtii, nici alte tari din Rasarit sau Apus nu vor putea sa ne scoata din Carpati si sa ne dezlipeasca de Hristos.

Nu mai aveti acces la Sfânta Spovedanie, nu va mai faceti vreme de Sfânta Împartasanie, nu aveti bucuria vietii cum o au cei care traiesc întru Hristos. Veti avea bucuria placerilor, a sexualitatii, a ispitelor si patimilor trupesti, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupesti, orizontale, care se consuma într-o zi, si nu bucurii vesnice, verticale, axate pe Hristos. Treziti-va! Sunteti tineri si noua ne e mila de ce se va întâmpla cu tara asta care se cheama înca România. Vreti sa mai ramâna România Românie? Întoarceti-va la ortodoxie, la Biserica, la tinuta morala decenta, cinstita a românilor dintotdeauna.

Faceti un comitet, mergeti duminica pe la spitale, la casele de batrâni, ajutati cu cuvântul, mângâiati, sfatuiti, combateti casele de desfrâu. Mergeti la manastiri, la preoti batrâni care sa va lumineze, sa va binecuvinteze, sa va calauzeasca. Ortodoxia activa e o misiune.

Misionarismul se face de la om la om. Dar pentru asta trebuie sa va curatiti de pacatele tineretii, sa cititi cât mai multe carti teologice. Sa stiti voi întâi câte ceva din frumusetea Ortodoxiei, din trairea întru Hristos, ca sa puteti trage si pe altii spre Hristos, sa puteti fi o luminita aprinsa acolo unde veti trai. Trebuie sa faceti ceva. Eu sunt un om mai de baricade. Ori facem ceva, ori ne ducem la plimbare.

Sfânta Evanghelie spune ca la sfârsitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci natia ramâne pâna la sfârsitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam si tara are îngerul sau pazitor.

Neamurile crestine trebuie sa ramâna. Iar crestinii trebuie sa fie la locul lor, echilibrati, seriosi si sa nu se dezlipeasca pentru nimic în lume de pamântul strabun în care i-a nascut Dumnezeu. De ce exista tentatia de a pleca în alta tara? Credeti ca, afara de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine îsi pune nadejdea în Rasarit si Apus se înseala amarnic. Numai în Dumnezeu, în smerenia, rabdarea si deviza parintilor nostri, a românilor dintotdeauna, ne putem pune speranta. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tatarii, nici rusii, nici nemtii, nici austro-ungarii, si nici de-acum înainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, daca ne vom îndeparta de El. Asa ca, treziti-va, luati aminte si, cot la cot cu preotii, cu calugarii, treceti la post, la rugaciune, la spovedanie. Asa trebuie sa fie o tara crestina care poarta Crucea de doua mii de ani.

Treziti-va, frati români, pâna nu-i prea târziu! Ori crestini buni, ori pierim. Luati aminte ce va spun: numai Dumnezeu din cer ne salveaza. Priviti în sus, fratilor, nici într-o parte, nici în alta! Fericirea noastra este sa ramânem aici, unde ne-a nascut Dumnezeu, cu Hristos în brate si în bratele lui Hristos."

Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

           
Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.


Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord. 

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/02/28/marturisire-despre-hristos-gheronda-efrem-filotheitul/

Educaţia copiilor începe din ceasul zămisliri lor, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

 
Educaţia copiilor începe din ceasul zămislirii lor. Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.

De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!

O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu 

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/educatia-copiilor-incepe-din-ceasul-zamisliri-lor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/