Părintele Iulian, duhovnicul românilor din Athos

Părintele Iulian este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire…

– Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc…

– Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o dată cu convingerile lor, că şi le’au schimbat în totalitate la Sinod! Toţi, mai puţin mitropolitul Bartolomeu, care a rămas fidel Sfintelor Canoane. Cum se poate aşa ceva? Oare nu ştiu că harul se depărtează de la cel ce părăseşte cugetarea ortodoxă? (zice sfântul Vasile cel Mare, nu eu). Dar aşa s-au condus lucrurile ca să nu mai poată spune nimeni adevărul. Şi adevărul vă va face liberi!

Patericul atonit

 

Cei care cercetează viaţa monahală din Muntele Athos şi faptele curajoşilor monahi care au apărat Biserica realizează că aceşti apărători ai credinţei noastre sunt ca vechii asceţi ai Egiptului, ai Muntelui Sinai, ai Palestinei şi Siriei, care au însetat după mântuire, sfinţenie şi cel mai bun drum ascetic al vieţii.

Călugării şi pustnicii atoniţi sunt deopotrivă vrednici în ceea ce priveşte înfrânarea de la mâncare ca şi acei asceţi de odinioară din Răsărit, când luăm în consideraţie diferenţa condiţiilor de climă din Athos care, fiind mai la nord, este rece în timpul iernii, după cum este şi marea care îl scaldă de jur-împrejur. Dimpotrivă, ţările din Răsărit au un climat călduros şi uscat şi favorizează o mai mare şi mai îndelungată înfrânare de la mâncare.

Credem că Patericul Atonit ar trebui să fie accesibil la un nivel potrivit şi părinţilor contemporani şi laicilor care trăiesc în secolul XX şi celor care vor trăi în secolul XXI. De asemenea, sperăm ca această lucrare să fie o punte a tradiţiei noastre, tradiţie care în această lume să poată deveni lumina călăuzitoare în întunericul timpurilor noastre.

A fost sarcina noastră, umilă şi nevrednică, de a ne ocupa cu o asemenea lucrare dificilă, întrecând îndemânarea noastră. Pe viitor, cineva mai înzestrat, mai experimentat în scris şi în virtute, ne poate prezenta o lucrare mai bună, cu mai puţine lipsuri, spre slava lui Dumnezeu şi folosul sufletelor noastre. Aceasta este cea mai arzătoare dorinţă a noastră.

Sfantul Paisie Aghioritul spune povești

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! 
(Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής – Vasul ales, pp. 29-30)

Isihasm şi România ......

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, ca „vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taina a Isihiei. Grele vor fi schimbarile Lumii, dar tot asa de minunate vor fi si Renasterile Spirituale ale multora. Va cobora din Munte si din Pesteri Lucrarea cea de Taina a Isihiei pana in Inima Oraselor si multi Tineri, aparent nestiutori, se vor Trezi cu tarie la o Viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta Inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taina a Isihiei va inflori in pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Intrupate […] Lucrarea cea de Taina a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre Lumina si intuneric, dintre Duhul Vietii si al mortii. Dar Puterea Luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

Omul nu poate împlini altfel prima și marea poruncă, „să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, pe care ne-a dat-o Domnul (Lc. 10, 27), decât prin intermediul rugăciunii minții. ( Sfântul Nicodim Aghioritul )

Omul nu poate împlini altfel prima și marea poruncă, „să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, pe care ne-a dat-o Domnul (Lc. 10, 27), decât prin intermediul rugăciunii minții.


Rugăciunea minții și a inimii, după Sfinții Părinți numiți neptici, înseamnă în primul rând ca omul să-și adune mintea în inimă și fără de a grăi cu gura, ci doar cu „cuvântul lăuntric” ce se rostește în inimă, să spună această rugăciune scurtă, într-un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, ținându-și puțin, totodată, și respirația.

Astfel, în chiar adâncurile inimii sale, omul cheamă numele preasfânt al Domnului şi cere cu stăruință mila Sa, luând aminte numai și numai la cuvintele rugăciunii, fără a primi alt gând, nici din lăuntru, nici din afară, şi își ține cugetul cu totul lipsit de închipuire, în afara oricărei imagini. Imboldul pentru această lucrare și miezul ei le-au preluat cei care se îndeletnicesc cu ea din însăși învățătura Domnului, Care spune într-un anumit loc: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), iar într-altul: „Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. (Mt. 23, 26).

Și Sfântul Apostol Pavel le scrie Efesenilor: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos (…) Să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre” (Efes. 3, 14).

Ce altceva mai limpede ar putea exista decât această mărturie? Duhul Sfânt îl învață pe fiecare creștin că acest lucru este de trebuință în nenumărate pagini ale Scripturii celei Noi, după cum pot constata cei care le cercetează cu atenție.

Prin această lucrare duhovnicească și cărturărească, atunci când ea este însoțită de cea mai deplină, pe cât posibil, dobândire a virtuților, prin căldura care ia naștere în inimă și prin energia duhovnicească care urmează chemării Preasfântului nume, patimile sunt nimicite, iar mintea și inima se curăță încetul cu încetul și se unesc între ele, așa încât poruncile mântuitoare sunt mai ușor de împlinit… Și ca să vorbesc pe scurt, în acest chip putem să ne întoarcem mai repede la harul desăvârșit al Duhului care ni s-a dat la început – care există înlăuntrul nostru, dar care, precum scânteia ce se ascunde în cenușă, a fost îngropat înlăuntrul patimilor – și să-l vedem strălucind puternic și luminându-ne mintea, iar mai apoi, să ne desăvârșim și să ne îndumnezeim, în modul cel mai potrivit.

Dacă vreodată unii au lunecat puțin pe cale, ce ar fi de mirare? Au pătimit aceasta de cele mai multe ori din înfumurare, după cum spune Grigorie Sinaitul. Eu cred că principala cauză a lunecării lor este faptul că nu au urmat cu acrivie învățătura Părinților în ceea ce privește această lucrare. Nu este de învinuit lucrarea însăși, pentru numele lui Dumnezeu!

Fiindcă lucrarea este sfântă și prin ea ne rugăm să fim izbăviți de toată înșelarea, întrucât și porunca lui Dumnezeu care conduce către viață, după cum spune Pavel, „mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înșelat și m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Rom. 7, 10-12). Dar acest lucru s-a făcut din cauza răutății celor care au înfăptuit porunca sub stăpânirea păcatului. Ce să facem, așadar? Să condamnăm porunca dumnezeiască pentru păcatul unora? Și să trecem cu vederea o lucrare așa mântuitoare din cauza rătăcirii unora? În nici un caz. Nici una, nici alta. Ci mai curând, având îndrăznire către Cel Care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), cu multă smerită cugetare și cu sufletul zdrobit, să săvârșim această lucrare. Deoarece, când cineva este izbăvit de înfumurare și de dorinţa de a plăcea oamenilor, chiar dacă întreaga oștire a demonilor s-ar porni la luptă cu el, nici măcar să se apropie de el nu va putea, după învățătura Părinților.

Iisus să fie dulcea lucrare a inimii tale; Iisus să fie desfătarea limbii tale; Iisus să fie răsuflarea ta; și nicicând să nu te saturi chemându-L pe Iisus. Fiindcă din această neîncetată și prea dulce pomenire a lui Iisus se vor sădi, vor crește și se vor face pomi mari în inima ta cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Sufletul care Îl iubește pe Iisus, întrucât Iisus este în ceruri și nu este văzut, până când va ajunge să-L vadă și să se desfăteze de El, nu-și poate ostoi dragostea sa către Dânsul altfel, decât prin neîncetata aducere-aminte a sfântului Său nume, strigând totdeauna cu dragoste și lacrimi și durere a inimii: Iisuse al meu, Iisuse al meu iubit!

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, „Lumea rugăciunii”,

Calugari romani care deveneau invizibili prin rugaciune!

Aptitudinile de a te face invizibil si de te deplasa in mod inexplicabil ar constitui unele din efectele rugaciunii isihaste, o rugaciune repetata in minte fara incetare. Iata ce spunea Ioan din Moldova, un sihastru din secolul al XVIII-ea: ”Rugaciunea incepuse sa prinda radacini, sa actioneze,nu mai puteam dormi, abia o ora pe noapte, si asta stand pe un scaun.“ Rezultatul acestei rugaciuni neintrerupte este o iubire netarmuita fata de toti oamenii.Ioan din Moldova afirma: ”Ma scol deseori seara ca sa spun rugaciunea catre Iisus si devin prizonier, atras in afara mea. Nu stiu unde. In corp sau in afara lui? NU stiu, Dumnezeu stie.” Corpul lui a disparut intr-o zi, fara ca nimeni sa stie unde si cum. Si astazi se mai pot auzi astfel de relatari. De exemplu, cea a staretului Teodul de la Agapia, mort in 1981.

El a istorisit intalnirile ciudate avute de episcopul Ioan, un sihastru foarte avansat spiritual si cu multe capacitati miraculoase. Era un pustnic vestit, care traia in Muntii Carpati. Cand se plimba pe carari, ucenicul care il insotea intotdeauna mergea in spatele lui, ca sa se poata ruga netulburat. Avea plete albe, barba alba, chipul luminos, purta haine vechi si se sprijinea intr-un baston. Stia sa citeasca in suflete si viitor. Teodul l-a intalnit intr-o zi si pe carare si sihastrul i-a istorisit traseul lui spiritual. Fiind episcop, in 1915, a dorit sa intre intr-o manastire ca simplu calugar, avand sarcina sa aiba grija de vite. Staretul i-a spus ca a hotarat sa hirotoneasca,dar el era deja hirotonit, asa ca a fugit si s-a retras in padure. Pustnicul i-a cerut lui Teodul hartie si cerneala, apoi a disparut atat de brusc, incat calugarul nu a putut sa-si dea seama in ce directie a luat-o. Teodul s-a intors la manastire sa faca rost de cele cerute de sihastru. Dupa un timp, a revenit pe aceeasi carare. Cand a ajuns in poiana, pustnicul si-a facut aparitia ca din senin, fara sa-si dea seama de unde vinese. Avea chipul radios. Si, dovedindu-si din nou puterea clarviziunii, l-a sfatuit pe Teodul sa nu se duca intr-o anumita manastire, deoarece nu se afla acolo persoana pe care dorea s-o vada. Cinci ani mai tarziu, Teodul a auzit o poveste stranie. Un frate de la manastire isi vazuse turma de oi si cainii adunandu-se intr-un chip bizar, in mijlocul lor aflandu-se un calugar batran care se tanguia: ”Cu ce am pacatuit, Doamne, ca sa ma arati oamenilor?“. Era in mod normal vizibil? Oricum, i-a cerut celuilalt calugar sa nu pomeneasca nimic despre aparitia lui. Dar, dupa o saptamana, calugarul a spus totul la spovedanie. Preotul a cerut sa fie cautat pustnicul, dar nu l-au gasit nicaieri: devenise din nou invizibil. Astfel de ralatari gasim si la ortodocsii greci si rusi.

Sursa: ortodoxianeamului.wordpress.com

Modelarea sufletului sensibil de copil - Sfântul Ioan Gură de Aur

Daca lectiile bune se întiparesc în suflet cât este înca fraged nimeni nu le va putea sterge, pentru ca, odata întiparite se vor întari ca o pecete în ceara. Copilul e înca mic si plin de teama. Se înspaimânta usor si de chipul tau si de cuvintele tale si de orice altceva. Fa uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar asa cum trebuie. Daca fiul tau creste bine, tu vei fi primul care se va bucura si al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tau, pentru tine te ostenesti.

Se spune ca perlele imediat ce le scoti din mare sunt ca apa. Daca pescarul care le scoate din cochilie e priceput, pune în palma picatura aceea si miscându-si mâna cu atentie în toate directiile, o modeleaza si îi da o forma foarte frumoasa. Daca perla proaspat scoasa apuca sa se întareasca, el nu-i mai poate da ce forma doreste. Când un material e moale e foarte usor de modelat si ia orice forma si orice chip doresti. Daca apuca însa sa se întareasca definitiv nu-i deloc usor sa-i schimbi forma sau înfatisarea.

Sfântul Ioan Gură de Aur,