Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.
Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.
„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).
Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.
PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)
De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.
"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"
Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.
Parintele Arsenie Papacioc
Smerenia este o faptă bună pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mănâncă niciodată; noi ne ostenim, dar el nu stă degeaba; noi citim prin cărti, dar el este teolog mare, stie toată Scriptura pe de rost. Orice am face noi, face si el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice "iartă-mă"!
Am să vă spun o istorioară sfântă din cartea Everghetinos. La o mănăstire de maici, o călugărită, săraca, era paraclisieră, în viata de obste. Paracli-sierul se duce la ora 11 (23) noaptea, că Utrenia se face la miezul noptii, si scoală pe staretă. Asa am apucat si noi. Când eram paraclisier, aveam un clopotel în mână si un ciocan. Mă duceam si băteam de trei ori în usă si ziceam: "Pentru rugăciunile Sfintilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!", iar cel din casă zicea: "Amin".
Sunam clopotelul si plecam la altul. Asa era rânduiala si asa am apucat noi. Asa era si această călugărită. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire de cu seară si până la Utrenie, si când era ora 11(23) fuga la staretă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.
Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit asa. Si ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareta si maicile? Se ducea dracul noaptea si-i trăgea clopo-tele. Dar nu le trăgea când trebuie. De abia adormeau maicile si numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema stareta:
- Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea:
- Iartă-mă, maică staretă, că am gresit!
Ea nu stia că-i dracul, credea că altă călugărită vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le trăgea, si de cu seară si după miezul noptii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugărita care citea la Psaltire.
Dar ea ce-a făcut? "Măi, am să mă duc în clopotnită! Tot nu dorm!" Si a luat Psaltirea, o cruce în mână si niste lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotnită, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon si stareta si duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme.
Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam si un picior pe celălalt si se agată cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis:
- În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!
- Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!
- Nu. Stai!
- Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mă-năstirea asta!
- Nu! Stai să vină maica staretă si maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon, că eu trag clopotele.
- Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
- Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu si Sfânta Cruce! Stai asa, cu mâna pe funie!
Si ea săraca s-a dat jos din clopotnită si s-a dus la staretă.
- Maică staretă!
- Ce-i cu tine?
- Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!
Maica staretă a luat câteva maici din consiliu si s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns si l-a văzut:
- Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare!
Si, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!
- Nu! Lăsati-l! Nu poate să se ducă, că-i legat.
Dar el striga:
- Dati-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!
- Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ti ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate maicile, când sunai clopotele înainte de vreme!
- Asta n-o pot face!
Ai văzut răutatea diavolului? "Asta n-o pot face". Ei asa zic în iad: "Nu vom sluji Tie! Nu vom sluji Tie!" Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie.
Si au tras clopotele să se adune maicile.
- Măi, dracul în clopotnită! Îl pune aceea să-si ceară iertare.
Când îl vedeau, tipau si fugeau care într-o parte, care în alta.
- Zi, iartă-mă! îi spuneau maicile.
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte.
Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice "iartă-mă". Asa si noi. Când vei vedea că cineva îti cere iertare, si tu, dacă nu zici: "Dumnezeu să te ierte!", esti asemenea cu dracul care nu poate zice "iartă-mă". Sau dacă ai gresit ceva, si nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici "iartă-mă". "Nu vreau să zic "iartă-mă"! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!"
- Nu zic "iartă-mă"!
Atunci a zis călugărita:
- Uite ce-i! Dacă nu zici "iartă-mă", să ne cânti o cântare, cum cântai tu când erai înger înainte.
- Dacă voi cânta, vă topiti ca ceara.
- Nu ne temem!
- Si ce cântare să cânt?
- Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.
Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar stii cum cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, si gata. Până acolo! Miluieste-ne, nu voia să zică.
- Zi "miluieste-ne"!
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Cântă miluieste-ne, că nu-ti dau drumul. Aici te tin legat si mâine, să vină toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ti dea drumul, până nu zici miluieste-ne.
Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte si iar se oprea. Miluieste-ne nu zicea.
- Zi miluieste-ne!
- Nu pot!
- Să te ardă puterea Sfintei Cruci!
- Văleu! Dati-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am pătit aici.
- Nu! Zi: "Miluieste-ne pe noi"!
Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Si când a cântat miluieste-ne pe noi, a strălucit ca soarele si a zburat la cer. S-a făcut înger. Si atunci maicile au început a face metanii:
- Multumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis miluieste-ne pe noi!
De aceea, dacă cineva a gresit ceva, să zică imediat: "Iartă-mă, frate, că am gresit!"
Părintele Cleopa
Vindecarea completă nu este posibilă fără Dumnezeu. Venim către Doamne în glas de îngeri sau în șuturile vieții? Ceea ce nu este exprimat prin cuvinte, va fi exprimat prin gesturi sau fapte. Lucrurile despre care nu vorbim se imprimă în subconștient și se manifestă prin dureri. A te vindeca începe prin a te împăca cu tine însuți și a chema pe Dumnezeu în ceea ce ești acum.
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Oricare loc si orice timp este potrivit pentru rugaciune, dupa marturia care zice : " Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea " ( Psalm 33, 1 ) . Si iarasi : " In tot locul stapanirii Lui, binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul " ( Psalm 102, 22 ) . Dar, de cauti cel mai sfant loc de rugaciune, gandeste-te la inima omului, caci inima omului este altarul cel intelegator al lui Dumnezeu, de pe care trebuie a se aduce jertfa cea de rugaciune ( Sfantul Isaac Sirul, Filocalia, vol. X, Cuvantul 32 ) . Iar timpul de rugaciune, cum am zis mai sus, este cel de totdeauna.
Parintele Cleopa
“Iubiti-l pe Hristos … Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase salasluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mânia, supararea, amintirea ranilor ce le-am primit în viata, a greutatilor si a ceasurilor de agonie. Iubiti-L pe Hristos si sa nu vreti nimic în locul iubirii Lui”.
“De nu va veti reveni si nu veti fi precum copiii, nu veti intra în împaratia cerurilor”.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
