Mai bine lucruri mici făcute din dragoste, decât lucruri mari făcute din interes…
Fiecare instrument din sufletul meu cântă ceva. Sau tace. Frunzele şoptesc şi astăzi despre mine, despre tine. Şi apoi tac sfârşindu-se în iubire. Am sărutat poemul. Întâi cu o adiere de dor și apoi cu o lacrimă de bucurie…
Și cad frunze din mine spre cer…
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.
„Cimitirul este școala școlilor.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Oamenii cu care interacţionez sunt profesorii mei. Evenimentele importante în viață sunt experiențe revelatoare: boala, moartea, pierderile, traumele, cuibul gol. Strada, copacul, cunoscuții, banca, școala, casa, biserica, locurile preferate, mall-ul, parcul, toate se vor evapora cândva. Când? Atunci când vom muri. Nu există nimic stabil, nimic care să dureze o eternitate. În tăcerea nopții moartea pândește. Putem sfida moartea, o putem nega sau putem să vorbim despre moarte.
Ce sentiment avem față de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau violentă, moartea este singura certitudine în fața căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu păreri de rău, pregătit sau surprins, în temnița regretelor sau în libertatea credinței. Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.
„Moartea nu te invită la o cafea, moartea vine și te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, șoapte, strigăte. Relaționăm cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Cineva îmi povestea în cadrul unei ședințe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, muncește foarte mult până la epuizare în așa fel încat nu mai e timp de teamă. Și câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este ușor de gestionat emoțional. Fiecare cultură dezvoltă propriile metode cognitiv-comportamentale de relaționare cu moartea.
Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate amplifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sentimente intense de dor față de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierderea scopurilor și lipsa viitorului, sentimente de inutilitate, absența răspunsurilor emoționale, dificultatea de a accepta că persoana a murit, ideea că viața este goală și lipsită de sens sau că o parte din sine a murit, iritabilitate, mânie, furie și cinism excesiv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni, pot fi criteriile doliului complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual și expresia, limbajul corporal, tonul vocii, stilul comunicării, apatia generală ale celui care trece prin doliu.
O persoană depășește pierderea cu trecerea timpului sau cel puțin își creează mecanisme de supraviețuire emoțională pentru a putea continua viața, acceptă pierderea și dobândește un nou înțeles pierderii, vieții și identității. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea și celelalte sentimente care vin, deoarece acest proces implică multe emoții care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în primul rând să vorbești despre ceea ce simți cu adevărat. Transformăm durerea în întâlnire cu Hristos, în creștere și dezvoltare personală. Alimentaţia corectă, activitatea – exercițiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea și iertarea, rugăciunea, relaxarea, muzica, lectura, vacanțele, ritualurile de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog, pot fi metode de depășire a traumei. Simpla prezență a unui alte persoane lângă cineva suferind sau patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire și nonsens…
Carevasazică femei și bărbați torturați de frica de moarte sunt mulți. Suflu de gheață al preludiului morții ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatează povestea. Singurătatea, cortina de tăcere și izolare, mărește angoasa morții. Este o călătorie unde pornim singuri, indiferent câți oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea și importanța fiecărui moment și a fiecărei ființe, trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumusețea vieții, putem confrunta mau ușor ideea propriei morți. Cu cât trăim mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Sondăm sentimentele pe care evenimentele le provoacă și le ventilăm. Suntem atât prizonierul cât și gardianul în inchisoarea interioară.
„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața prin Înviere”, spunea mitropolitul Bartolomeu Anania. Există Viață după viață. Cazurile de moarte clinică fac obiectul de studiu, fiind experiențe universale indiferent de cultură, religie, spațiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo și s-au întors sunt tot mai revelatoare. Puteau vedea totul aici, dar nu puteau transmite nimic de dincolo! Experiența morții iminente ar avea o explicație pentru oamenii de știință ca fiind simple manifestări chimice ale creierului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolută, derularea filmului vieții”, sunt descrierile comune ale celor care au avut experiența morții, în polemică deschisă cu unii psihiatri și neurologi care pot explica privarea de oxigen a creierului ca fiind o manifestare halucinantă. Totuși a vedea în afara spitalului, în camera de alături, în alte zone în același timp, în momentul când creierul nu mai funcționează sunt lucruri neobișnuite și nu există o explicație științifică pentru aceste lucruri. Societatea rațională refuză să creadă lucrurile pe care nu și le poate explica.
Învierea lui Hristos ne încredințează că după moarte există viață, iar moarte ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), moartea nu-i mai întrerupe existenţa; ea se prelungește din timp în veșnicie.”, spune Sfântul Iustin Popovici.
Închei aceste gânduri cu câteva rânduri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urăsc, /Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./ Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ de a-i avea mama şi ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc./ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
Poți vindeca pe cel de lângă tine, iubindu-l!
„Tu bucură-te că vezi răsăritul și nu mai complica tot ce este simplu!
Semnat, Timpul „
Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.
Câte inimi care bat, atâtea feluri de dragoste. Există mereu timp pentru iubire… există mereu timp pentru iertare…
Gesturile mici fac diferența. Prezența ta să aducă bucurie!
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
“Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.
O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi!
Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată! De Dumnezeu şi de bunătate este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă! Dar când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt, urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă! Că de nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!
Dragă tinere şi tânără care mai aveţi încă un tată şi o mamă lângă voi, pe măsură ce trec zilele, aceste capete cărunte, aceste inimi care v-au iubit şi vă vor iubi până la moarte vor pleca de pe pământ. De aceea, cât mai sunt lângă voi, să-i preţuiţi şi să-i iubiţi cu toată puterea voastră, căci nici iubirea de soţ, nici cea de frate, nici cea de fiu nu va putea fi niciodată atât de frumoasă şi adevărată ca iubirea părintească! Soţ sau soţie poţi să ai pe oricine, fraţi poţi să ai mai mulţi, fii şi fiice poţi avea tot aşa, dar mamă adevărată nu mai poţi avea în vecii vecilor, decât numai una! Şi nici tată adevărat nu mai poţi avea un altul, decât unul. Dragă soţ şi soţie, aţi trăit atâţia ani împreună, Dumnezeu v-a unit şi v-a ajutat să treceţi prin atâtea încercări până astăzi; aţi crescut copii, aţi ridicat case, aţi suportat necazuri; anii vi se apropie acum de sfârşit şi numai Dumnezeu ştie cât veţi mai fi împreună! Atunci, de ce nu vă puteţi iubi mai mult, ierta mai mult, preţui mai mult?!
Dragă suflete reîntors la Hristos, de atâtea ori te-a chemat pe tine Hristos şi atâţia ani a fost El mereu lângă tine! Anii au trecut, atâţia dintre cei care au auzit şi au ascultat cuvântul sfânt alături de tine s-au întors la Hristos sau la mormânt, dar tu încă stai între Hristos şi mormântul tău. La Hristos ai putea sa vii, dar nu vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine? Nu-L lăsa să plece, vino!
Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că nu ai plecat nici de lângă mine până nu m-am hotărât să Te primesc şi eu şi să Te cuprind în inima mea pe veci! Mă rog din tot sufletul pentru toţi acei de lângă mine, precum şi pentru cei de pe pământ care încă nu Te-au aflat pe Tine. Ajută-i, Te rog, ca să Te afle şi ei cât mai sunt pe pământ!”
(din cartea: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)
Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea Lui; peste munţi vor sta ape. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre trebuinţa oamenilor; ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi, adăpost cerbilor, stâncile, scăpare iepurilor. Făcut-ai luna spre vremi; soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. Fie slava Domnului în veac! Veseli-Se-va Domnul de lucrurile Sale. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.
„Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al fiului ei ”.
Filocalia
Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.
Sfântul Efrem Sirul
Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.
Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.
Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".
Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndem-nat de diavol asa face.
Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.
Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.
A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.
Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".
Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "…si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm…". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.
Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.
Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.
S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.
Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.
Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.
Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.
Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.
Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.
De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.
Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Za-vistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.
Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.
Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.
Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".
Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin.
Parintele Cleopa
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.
Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.
Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere.
Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”.
Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.
Parintele Rafail Noica
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Sfântului Serafim de Sarov
Suntem legaţi de oameni prin fel de fel de legături, prin sânge, mândrie, teamă, speranţă, dorinţe, admiraţie, iubire, împrejurări sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii. Prietenia e un veşmânt prea fin şi scump, tors din firul nobleţei, fidelităţii şi dragostei. Ea e menită să mângâie şi să ajute în cadrul tuturor relaţiilor şi situaţiilor, create uneori pe viaţă şi moarte. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13). E pregătită atât pentru zile senine, dar şi pentru drumuri şi călătorii anevoioase, ori naufragii, sărăcie sau prigoană. Înfrumuseţează totul prin curaj, înţelepciune şi unitate. Niciodată nu cade în rutină, e mereu vioaie şi inventivă, motivând, motivându-ne.
În legile sacre ale acestei stări a inimii, nu are ce căuta invidia şi profanarea sufletului prin curiozități ce pot violenta un spirit: nu e importantă familia fiecăruia, dacă i-am văzut casa, mașina, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarăşilor de mai puţin preţ. Prietenia e ridicată la înălţimi prin ceea ce emană, prin mesaj, gând, mărturie, mângâiere, încurajare, tăcere, rugăciune, binecuvântare. Prietenia nu supăra pe fratele cu virtutea, ci o lasă să lucreze în taină. Când cele două lumi vor rămâne pure, universale şi mari, toate darurile prieteniei nu se vor împuţina în veac.
Prietenia dintre Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Cea dintre Cuvioșii Ioan Casian și Gherman sau Sfântul Ioan Hrisostom și diaconița Olimpiada, sau între Sfântul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei și Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, și multe alte exemple, sunt doar o fărâmă de mărturie a faptului că pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atât în sufletele celor ce le-au trăit cât și în cele ale vremii. Și urme ale frumoaselor prietenii ale sfinților se găsesc în corespondența lor, în cuvintele de binecuvântare, încurajare ori în rugăciunile pentru celălalt.
Nu cred să existe oameni în lume care să nu fie încercați de sentimentul de prietenie. Această stare în care se însuflețesc noi simțăminte vine din veşnicie şi pleacă spre veşnicie. Sufletul simte nevoia să fie ascultat, înțeles, să se împărtășească din frumosul și înțelepciunea altora, să fie în comuniune. Uneori și nimicurile care se întâmplă devin prilej de întâlnire a armoniei. Prietenii, acest dar de mare preț, întotdeauna vin „nepoftiți”, ne găsesc, trimiși fiind de Dumnezeu. Însă, înainte de a-ţi dori un prieten, se cuvine să fii tu însuţi un prieten. Bunătatea prietenilor ni se pare superioară bunătății noastre, viața lăuntrică mai subtilă, ispitele mai puține, inima mai mare și încăpătoare. În fața unui astfel de suflet poți gândi cu voce tare. Prietenul este un om egal, real, sincer. Filosofii m-ar contrazice spunându-mi poate că doar singur, fiecare om e sincer, când apare o a doua persoană încep complimentele și interesele. N-aş crede că taifasul este doar o draperie a relațiilor sociale, ci este pătrundere şi forţă aidoma inimii. Poate părea că a fi sincer cu oamenii într-o epocă a falsităţii este o mică nebunie. Dar tocmai sinceritatea activează prietenia şi mișcă, ea este cea care toarnă untdelemn în candela inimii și nu ingeniozitatea de a mânui cuvintele. Şi e frumos să fii un mic „nebun” pentru Hristos, pentru aproapele, acea pată de culoare, într-o plajă a egoismului, a individualismului şi a spiritului de competiţie.
În prietenia sănătoasă fiecare este o capodoperă a naturii. Până ce ţinuta maiestuoasă a inimii, în speranţa ei sublimă ce râvneşte „vise şi legende”, va strânge mâna cu mâini eroice, va cunoaşte şi mâini nevrednice. Dar pierzând pe cei mici, îi câştigăm pe cei mari. Așezată pe afinități nobile, prietenia rămâne un eveniment în viața fiecăruia ce mereu va fi zugrăvită în culorile vii ale unui curcubeu, ce străbate cerul ca după o ploaie rece de vară.
Sfântul Ioan Hrisostom spune pe bună dreptate că nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa acestor bucurii cunosc aceasta. Nu se poate învăţa de la nimeni, ci se trăieşte ca o pregustare a raiului încă de pe pământ.
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Creștinii ortodocși ar trebui să fie într-o oarecare măsură familiarizați cu unii din Sfinții Părinți și să aibe un adânc respect pentru toți aceștia. Dar sporirea întru cele duhovnicești ale lui Hristos nu provine într-o mare proporție din lecturi intense, ci din rugăciune neîntreruptă, post, milostenie și iertarea dușmanilor noștri. Dacă aveți “mintea sfinților Parinti” căutați să aveți “mintea lui Hristos”, cum este descris în Epistola către Filipeni 2:5-11. Sunt unul și același lucru.
Parintele Stephen Freeman
Fericit cel ce s-a făcut cu desăvârșire liber în Domnul de tot ce e pământesc în această viață și L-a îndrăgit pe Dumnezeu, Cel Unul bun și preamilostiv.
Fericit cel ce s-a făcut lucrător al virtuților și aduce, ca o țarină roditoare, mare belșug de roade ale vieții celei în Domnul.
Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.
Fericit cel ce a îndrăgit lumina sfințeniei și nu și-a spurcat înaintea Domnului trupul său cu faptele cele de rușine ale vicleanului.
Fericit cel ce are în sine întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta este pe pământ ca un înger ceresc, neîncetat aducând slujbă Domnului cu frică și cu iubire.
Fericit cel ce iubește din tot sufletul pocăința, care îi mântuiește pe păcătoși, și nu se îndulcește de păcat, ca să nu arate nerecunoscător către Mântuitorul nostru Dumnezeu.
Fericit cel ce, ca un ostaș viteaz care păzește comorile împăratului, își păzește sufletul și trupul fără de prihană în Domnul.
Fericit cel ce, ca un înger ceresc, are gânduri curate și cu gura sa Îl cântă pe Cel ce are stăpânire peste toată suflarea.
Fericit cel ce s-a făcut asemănător cu serafimii și heruvimii și niciodată nu se lenevește să aducă slujbă duhovnicească, slavoslovindu-L cu glas netăcut pe Domnul.
Fericit cel ce are frică de Dumnezeu, după cuvântul Duhului Celui Sfânt: fericit bărbatul care se teme de Domnul.
Fericit omul ce are iubire de Dumnezeu, ca Îl poartă pe Acesta în sine. Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu.
Fericit cel ce a câștigat îndelunga-răbdare, că bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere.
Fericit cel străin de întărâtare și de mânie, că mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
Fericit cel a îndrăgit blândețea, după cuvântul Domnului: fericiți cei blânzi.
Fericit cel a dobândit ascultare adevărată, că unul ca acesta s-a făcut următor Domnului, Care a fost ascultător chiar până la moarte.
Fericit cel străin de zavistie, că prin zavistie moartea a intrat în lume.
Fericit cel ce nu spurcă limba sa cu grăirea de rău, că inima grăitorului de rău este plină de toată întinăciunea.
Fericit cel ce a dobândit înfrânare, că aceasta este reazimul a toată virtutea.
Fericit cel ce face bine celor sărmani, că mulțime de apărători o să aibă la Judecată.
Fericit cel are viață înaltă, dar cugetare smerită: acesta urmează lui Hristos și împreună cu El va ședea pe tron întru slavă.
Fericit cel ce se silește la tot lucrul bun, că cei silitori răpesc Împărăția cerurilor.
Fericit cel ce a umblat pe calea cea strâmtă, că acesta va intra în Cer ca purtător de cunună.
Fericit cel ce este întotdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.
Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Fericit cel ce cu frică și cu cutremur și cu evlavie se apropie de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, înțelegând că primește în sine viața Nestricăcioasă.
Fericit cel ce cugetă în tot ceasul la moarte și a făcut nelucrătoare patimile de rușine, care se cuibăresc în inima celor nepăsători, că acesta va fi mângâiat în ceasul sfârșitului.
Fericit cel ce-și amintește neîncetat de mincile gheenei și sârguiește să se pocăiască înaintea Domnului cu lacrimi și cu suspine, fiindcă El izbăvește de tot necazul.
Fericit cel ce se smerește întotdeauna pe sine de bunăvoie, că acesta va fi încununat de Cel ce pentru noi S-a smerit pe Sine de bunăvoie.
Fericit cel ce cu toată cucernicia petrece prin rugăciune, ca Maria, la picioarele Domnului și sârguiește, ca Marta, să-L primească prin facerea de bine pe Domnul Mântuitorul.
Fericit cel ce, arzând cu frica de Dumnezeu, are întotdeauna în el căldura Duhului Celui Sfânt și a mistuit spinii și mărăcinii gândurilor viclene.
Fericit cel cu bună înțelegere duhovnicească iubește blândețea și nu se lasă amăgit de șarpele cel viclean, punându-și nădejdea în bunătatea și milostivirea dumnezeiască.
Fericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă , că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.
Sfântul Efrem Sirul
Să nu vă doriți multe lucruri, mai multe decât aveți și care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiți-vă să sfințiți cele pe care le aveți.
Maicii Gavrilia
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.
Sfantul Porfirie Kavsokalivitul
Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.
Sfantul Vasile cel Mare
Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!
Parintele Varsanufie din Optina
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lăsa a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţa şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet."
Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.
Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.
Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"
Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"
Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...
Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".
Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.
"Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"
Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".
Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".
- Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?
- Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!
Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"
Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.
Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.
Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"
După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"
A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:
"Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"
Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.
Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".
Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.
"Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.
Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"
Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.
După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.
Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon
"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţă şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate."
Sfinți Părinți
În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: "Când unul din aceştia îşi va cunoaşte păcatele şi se va mărturisi de bunăvoie (de sineşi), arătând căinţă, să i se aplice canonul cu iubire de oameni"...
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: "Pentru cei sârguincioşi spre pocăinţă şi a căror viaţă înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării şi să-i întoarcă mai curând şi tot acesta poate a-i şi împărtăşi. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot aşa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curăţit prin pocăinţă de păcat". Şi pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoştinţă de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă şi să ştie cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez şi consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui şi-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu uşurinţă, căci neştiinţa este cea mai de seamă pricină care pregăteşte calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ţinut cont de toate sfaturile de uşurare canonică arătate mai devreme şi am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanţe uşurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naştere, cu voie, de la şapte ani în sus. Se ţine cont şi de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă şi de atâtea alte situaţii şi împrejurări fără ieşire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soţi sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală şi atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult aşa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulţimea feluritelor căderi schimbă datele şi nu poţi scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: "Inimă caldă şi inimă uşoară".
Parintele Arsenie Papacioc
Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.
Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.
Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.
De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.
De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:
- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.
I-am răspuns:
- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.
Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).
Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.
Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.
Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.
Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.
Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.
Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.
Parintele Cleopa
Când mintea (nous) nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu,chiar și când spunem "Bună ziua", cuvintele noastre devin o binecuvântare.
Maicii Gavrilia
Aici să fie foarte atenţi părinţii duhovnici! Să nu fie de partea lor când zic: „mi-a spus părintele cutare, că pot să… “. Şi în acest fel ei îşi susţin punctul lor de vedere erotic. Au nevoie de un sprijin, de un cuvânt, de girul unui cleric. Înţelegeţi? Nu stăm de vorbă. Uite, eu chiar azi am avut o discuţie: i-a spus doctorul la o tânără că, dacă păstrează sarcina, moare sigur. Eu i-am zis: „mori pe datoria supremă de mamă, că te-aşteaptă viaţa veşnică, fericită”. „Asta n-o fac, nu se poate”, a răspuns. Vedeţi, vroia să facă avort cu aprobarea unui cleric, dacă se poate unul cu nume şi renume. Nu! Doctorii n-au nici o autoritate; ei vor să trăieşti aici, dar eu vreau să trăieşti dincolo, în veşnicie. Va să zică, avem ce să le spunem. Să trăiască creştineşte! Vreau să vă spun că nu-i de glumă dacă nu te-astâmperi. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare, de nedescris, cum am chiar acum un caz. Vrei, nu vrei, trăieşte viaţa aşa cum a ordonat-o Dumnezeu. şi cum o propovăduieşte Biserica şi gata. Cel care nu se luptă cu patimile nu cunosc bucuria biruinţei duhovniceşti. Nu o cunosc. Acum nu-i un alt Iisus Hristos, deosebit de Cel din vechime. Nu putem să schimbăm învăţătura lui Dumnezeu după cum ne convine. Acelaşi Hristos, cu întregimea învăţăturii Lui, rămâne peste toate veacurile.
Arhimandrit Arsenie Papacioc
Se cade sa filosofeze despre Dumnezeu celor care considera lucrul acesta cu seriozitate si care nu palavragesc cu placere si despre El, ca despre oricare altul: dupa alergari de cai si dupa spectacole si dupa cântece si dupa îmbuibarea pântecelui si a celor de sub pântece si pentru care este o parte de placere si flecareala despre astfel de lucruri si eleganta si subtilitatea contrazicerilor.
Sfântul Grigorie Teologul
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.
Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.
Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.
Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).
Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).
Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.
Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.
http://agapienxristou.blogspot.ca/2014/09/apostazia-gheronda-iosf-vatopedinul.html
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Sfântul Paisie Aghioritul
Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Parintele Arsenie Papacioc
Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-1 lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.
Parintele Paisie Olaru
