Biografie
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.
Lui Valeriu îi revine aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori.
Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.
Arestat de Antonescu
În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.
Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.
Închisoare şi distrugere fizică sub comunişti
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplită reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljenițîn că cea mai mare barbarie a sec. XX).
Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.
Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia (scuipă sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi.
Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boală care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.
Şi-a cunoscut ziua morţii
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-calai. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.
Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an.
A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu faţa transfigurata), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoarea pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.
Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă Romana întârzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii îl cinstesc însă ca atare, icoana mucenicului putând fi găsită în tot mai multe case.
Mărturii despre fericitul Valeriu se găsesc îndeosebi în cartea lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Christiana, Bucureşti, 2006 şi în cea a monahului Moise (Iorgovan), „Sfântul Închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2007.
Sursa: Ionuţ Baiaş, Valeriu Gafencu- “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele”, HotNews, 25 iulie 2007
Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de necaz. Spunem: „Parcă-i un făcut!”. E chiar „un făcut!” Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ. Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz.
- Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
- Dacă eşti plin de Dumnezeu, eşti plin de bucurie. Şi numai dacă zici „Doamne!” cu toată prezenţa fiinţei tale, eşti plin de bucurie, pentru că numele „Doamne” este aducător de bucurie. Numai că mulţi dintre noi, multă vreme, nu ştim ce este bucuria. Bucuria nu ţine de ce facem, de ceea ce avem sau ni se întâmplă. Bucuria ţine de a fi și a fi înseamnă comuniune cu Cel Ce Este, iar nu a face ceva sau a avea! Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Dacă eşti îndrăgostit şi ai luat patru la un examen nu eşti bucuros că ai luat patru, eşti bucuros că eşti îndrăgostit, nu? Şi eşti necăjit că ai luat patru. Putem să avem necazuri dar, în acelaşi timp, să fim în bucurie. Aceasta ne aduce Dumnezeu: o bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi. Atunci vom cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele - că mulţi zic: „Las' că trec eu şi peste asta!” - Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi. Adică îţi vei produce sau vei atrage iarăşi la tine acel necaz din care poţi învăţa ce anume ai nevoie să schimbi la tine. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de necaz. Spunem: „Parcă-i un făcut!”. E chiar „un făcut!” Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ. Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz. Aşadar să treceţi „prin”! Aceasta este trăirea necazului ca întâlnire cu Dumnezeu Care doreşte să-mi dăruiască şi mie biruinţa Sa asupra lumii care încearcă să mă ţină captiv!
(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 202-203)
http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/parca-i-un-facut-dau-toate-necazurile-peste-mine
Am arătat, fratii mei, câte taine si câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseste despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.
Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină si merge până la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cât cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea fată de Ziditorul lor si te unesti cu El.
Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianje-nul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"
Ehei! Dacă ai sti ce ai de învătat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tăcuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micut, îsi face si el o pânzisoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui, la Cuvântul pentru pronie al Marelui Vasile.
Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsută se retrage: "Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!" Cel mai mare, tot asa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?
O muscă o auzi bâzâind; un tântar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo si asteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuta lui e prea subtire, i-o strică si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poartă grijă.
La cel mic îi dă o muscută mică. Si el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; da' mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzisoara, pentru că-i trebuie si mâine mâncare. La acel mare Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Si acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo si face. Nu zice nimic. Îsi caută de treabă.
Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: "La palatele împărătesti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: "Stai! Cine-i? Parola!" Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat si si-a cătat de treabă.
[Prin rânduiala lui Dumnezeu, chiar în acest moment al discutiei, pe masa Părintelui Cleopa s-a ivit un păianjen. Si cineva din cei de fată a exclamat:
- A venit la noi păianjenul, ia uitati!
- Da, da, da! El aude că vorbim de el, săracul! zice Părintele Cleopa. Dă-i pace, mamă, că vorbim de dânsul, săracul!
Si toti cei prezenti au început să râdă].
El nu dă parola când intră în palatele împără-testi, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut si pe el, are grijă în toată ziua si-i trimite o musculită mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai multi, mai multe muste. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneste, că el n-ar putea trăi.
Dar zice cel necredincios: "Da... Eu nu-s păian-jen, să trăiesc c-o musculită mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!" "O, răutatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile în Hexaimeron. Dumnezeu, Care hrăneste pe păianjenul cel mic cu o muscă mică si pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneste si pe carida si verida - cei mai mari chiti ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ti arate tie că El poartă grijă de si de cel ce mănâncă o muscă si de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din Cuvânt pentru pronie al Marelui Vasile.
Si acestea când le întelegi si când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune!
Parintele Cleopa
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou25.htm
Binecuvântate om al lui Dumnezeu, Gheronda Efrem,
Vă doresc din tot sufletul ca Domnul Slavei să vă dăruiască răbdarea Lui de pe Cruce şi biruitoare, în crucea pe care o ridicaţi pentru dragostea Lui, şi mântuirea întregii obşti.
Ştiu, pentru toţi (şi îndeosebi pentru mine, cel lipsit de îndrăzneală), fiecare cruce este grea şi de nepurtat, şi doar cu harul lui Hristos al nostru vom putea fiecare să ne ridicăm propria cruce.
Ucenicii adevăraţi ai lui Hristos s-au încununat ridicând cu adevărat cruce cumplită, imitându-L pe marele lor Arhistrateg.
Îi fericesc pe acei viteji îndrăzneţi, pentru că eu (cu sinceritate o mărturisesc) sunt un soldat al lui Hristos netrebnic şi lipsit de îndrăzneală.
Încercările sunt educaţia pe care Domnul [ne-o face] spre smerirea noastră. Ceva bun va ieşi din această încercare prin care treceţi. Hristos al nostru, Care vă iubeşte, pune ceva la cale. Toate sunt îngăduite spre binele dumneavoastră. Dumnezeu cearcă inimile şi rărunchii [Ps. 7,9].
Aşadar, vă urez să vă învredniciţi să fiţi un atlet al lui Iisus frumos sufleteşte, [încununat] cu cununi din florile Raiului.
Un post bun şi un Paşte luminat,
Nevrednicul,
+ G. Efrem
Sursă: presa ortodoxă . Pentru mai multe informații despre Gheronda Efrem, starețul marii lavre a Vatopedului, inclusiv linkuri despre prigonirea sa nedreaptă, accesați categoria – Efrem Vatopedinul. Despre bătrânul avvă Efrem Filotheitul, ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în SUA, citiți AICI
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/28/scrisoarea-avvei-efrem-filotheitul-din-arizona-catre-staretul-efrem-cel-intemnitat/
E cunoscut faptul că Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, după nenumărate încercări blocate de fiecare dată de autoritățile comuniste, a reușit să plece în sept. 1977 într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos (împreună cu stareţul Victorin Oanele și cu părinții, pe atunci ierodiaconi, Ioanichie Bălan și Vartolomeu Florea). Din această „ieșire” din țară, pe lângă impresiile lăsate în scris, ni se păstrează trei fotografii memorabile ale părintelui Cleopa, una împreună cu Cuviosul Paisie Aghioritul (sus), alta cu Sfântul Iustin Popovici (la Celie, în Serbia), alta, de grup, cu Părintele Epifanie Theodoropoulos (în Eghina, Grecia). Părinții din Sihăstria au cercetat atunci mai multe mănăstiri athonite, dar, aflând de faima părintelui Paisie Aghioritul, s-au hotărât să-l cerceteze, ca să-i ceară sfat. Mai jos aveți rememorarea acestei întâlniri de suflet între părintele Cleopa și Cuviosul Paisie (LD)
Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români. Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis: „În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru – apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „Măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric”. Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am întrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. […]
Şi au spus ăştia: „O luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”
Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos. Şi ne-a spus acesta: „Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).
Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol: „Oriste, oriste!”. Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!” A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el?
Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe. – Oriste, oriste! L-am întrebat: – Mai ai apă? Nimic nu ne mai trebuia! După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:
- Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit! Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă
- Ce zice?
– V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.
Şi pe urmă a început a se smeri el:
– Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…
Şi eu am întrebat, că aveam translator:
– Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?
Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:
– Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.
Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:
- Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?
M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.
Şi i-am zis:
– Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?
Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:
– Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.
Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:
– Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.
Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:
– Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?
Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:
– Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.
Stareţul a întrebat:
– Părinte, eu ce să fac?
– Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.
Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:
– Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.
Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!
Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.
Sursa: “Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15″, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2006
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/29/parintele-ilie-cleopa-si-cuviosul-paisie-aghioritul-o-intalnire-de-suflet/
✦ “Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.
✦ “Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.
✦ “Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.
✦ “Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. “Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.
✦ “Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.
✦ “Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!'”
✦ “Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.
✦ “Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.
✦ “Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”
✦ “Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.
✦ “Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.
✦ “Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.
✦ “Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.
✦ “Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.
✦ “Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”
✦ “Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/02/24/cuvinte-ale-parintelui-sofronie-saharov-inregistrate-de-calugari-din-muntele-athos-si-facute-abia-acum-cunoscute/
Se creează o distanţă între cei doi soți, uneori se ajunge la divorţ fără să se precizeze un anumit motiv: ei înşişi nu ştiu de ce. Sau alteori nu ajung la divorţ, dar apar repercusiuni asupra copiilor.
Care este urmarea practicării avorturilor asupra celor doi soţi?
Se creează o distanţă între cei doi soți, uneori se ajunge la divorţ fără să se precizeze un anumit motiv: ei înşişi nu ştiu de ce. Sau alteori nu ajung la divorţ, dar apar repercusiuni asupra copiilor, asupra neamului, poate se ivesc boli, există o stare de anxietate şi aşa mai departe. Toate aceste efecte secundare ale avortului, cu implicaţii psihosociale, afectează grav familia.
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2001, pp. 110-111)
http://www.doxologia.ro/familie/casatorie/consecintele-avorturilor-viata-de-familie
