Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 31 octombrie 2003 (text cuprins în vol. “Cale spre bunătate”, Ed.Sofia, 2007)
“Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm”
(Sf. Apostol Pavel, I Corinteni 4, 12-13)
Sfântul Apostol Pavel spune acest cuvânt despre el şi despre cei împreună cu el, lucrători în viaţa duhovnicească. (…) Nu ştiu dacă cuvintele celelalte le are cineva în vedere pentru îndrumarea propriei sale vieţi, adică dacă, atunci când îl ocărăşte cineva, e liniştit şi binecuvintează, dacă atunci când îl huleşte, îl defaimă cineva, el se roagă şi mângâie, dacă atunci când îl prigoneşte cineva, el se roagă, iartă, binecuvintează şi rabdă cu linişte sufletească. Toate acestea trebuie să le împlinim şi noi, dar împreună cu acestea trebuie să avem în vedere şi faptul că, pentru înaintarea în viaţa duhovnicească, nu-i destul să te rogi, să citeşti, să te informezi, ci trebuie să lucrezi, să împlineşti, să faci ceva care să se cunoască că eşti al lui Dumnezeu, al lui Hristos.
În ceea ce priveşte datoria de a lucra cu mâinile noastre, să ne aducem aminte de pilda aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie. Dimineaţa au fost găsiţi unii să lucreze în vie, la ceasul al treilea, adică pe la nouă, au fost tocmiţi alţii la ceasul al şaselea, adică la douăsprezece ziua. Au fost găsiţi unii fără treabă şi în ceasul al unsprezecelea, când era gata să se sfârşească ziua, pentru că după socotelile de atunci, ziua se sfârşea la ceasul al doisprezecelea, adică la şase seara. Când i-a întâlnit stăpânul viei pe cei care cu un ceas înainte de a se sfârşi ziua, erau aşteptând şi nelucrând, i-a întrebat: „De ce aţi stat aici toată ziua fără să lucraţi?”
Întrebarea aceasta arată că Dumnezeu, închipuit în pildă de stăpânul viei, aşteaptă de la noi şi o activitate pământească, o activitate materială pentru a realiza cele de trebuinţă vieţii pământeşti.
În familia noastră s-a muncit, şi s-a muncit, cum zicea mama, “de la cotor”, adică de la rădăcină, cu seriozitate. Îmi aduc aminte din familie de un cuvânt care nu însemna o teorie, ci însemna o practică: „Nu sta fără lucru, că-i păcat”. Deci, e păcat să-ţi pierzi vremea, e păcat să nu lucrezi. Ţi-a dat Dumnezeu putere să lucrezi şi tu stai fără lucru, e păcat! Ai mei de acasă, Dumnezeu să-i odihnească, nu ştiau prea multe, n-au învăţat prea multe, dar ştiau că e păcat să stai fără treabă, că trebuie să cauţi să faci ceva.
Îmi mai aduc aminte şi de alt cuvânt din familia mea, mai ales tata zicea aceasta: „Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Lucrul să-l faci deplin. Dacă trebuie să mai lucreze cineva după tine, să ştii că n-ai lucrat cum trebuie. Să nu te gândeşti că lasă, că vine altul şi completează.
Sunt cuvinte din gândirea ţărănească, care ştiau şi de Dumnezeu, dar ştiau şi de conştiinţa în muncă, şi anume de faptul că trebuie să faci lucrul deplin. Şi de aceea ziceau: “Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Şi poate ar fi trebuit să zică şi aceasta: dacă lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu trebuiască să vină cineva să vadă cum ai lucrat, să ai conştiinţa că aşa trebuie să lucrezi şi mai ales să ţii seama de Dumnezeu, să lucrezi ca pentru Dumnezeu.
Noi zicem că ţinem seama de Dumnezeu pentru că ne rugăm. Nu ştiu dacă e chiar aşa! Poate că ţinem seamă mai mult de noi când ne rugăm, poate că unii nici nu se roagă cum trebuie, nici cât trebuie, nici nu se gândesc la Dumnezeu cât ar trebui, ocolesc rugăciunea. Poate că sunt şi aceia care caută munca anume ca să nu se roage… Mai sunt unii care fug de muncă la rugăciune, adică să vină la slujbă anume să nu muncească. Şi ar vrea să stea toată ziua în biserică numai să nu muncească. Nu e o concepţie bună, după voia Lui Dumnezeu. Nu se poate! Lui Dumnezeu Îi slujim cu toate ale noastre, cu toată viaţa noastră: şi cu cuvântul şi cu mintea, dar Îi slujim şi cu mâinile.
În Evul Mediu s-a formulat o zicere pentru viaţa călugărească: Ora et labora, adică roagă-te şi munceşte. Nu numai roagă-te, nu numai munceşte, ci roagă-te şi munceşte. Dă Lui Dumnezeu ce I se cuvine şi dă şi lumii acesteia, omului de lângă tine, ceea ce i se cuvine prin munca ta. (…)
La muncile unde nu e nevoie de prea mare atenţie, te poţi ruga foarte bine când munceşti. Poţi zice, lucrând cu mâinile, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau alte rugăciuni. Cât facem lucrul acesta? Trebuie să recunoaştem că nu prea facem. Pentru că, dacă am face rugăciune, n-am avea vreme de vorbă necuviincioasă, de glumă, de bârfă, de judecată, de clevetire şi toate acestea le facem pentru că nu ne rugăm… Şi nu numai atât, ci încă ceva. Toată viaţa omului să fie o rugăciune. Dacă muncind, nu iei aminte la Dumnezeu şi nu faci lucrul cum trebuie şi faci cumva să ocoleşti lucrul, cum s-ar zice chiuleşti de la lucru, înseamnă că nu-I slujeşti Lui Dumnezeu cu munca.
Mă gândesc iar la ai mei de acasă, Dumnezeu să-I odihnească. Munceau foarte mult. Munceau la plugărie. Şi mai demult nu era cum este acum că pui tractorul să are şi-l conduci, ci trebuia să creşti vite, să ai ce prinde la plug, să ai cu ce porni la muncă şi cu ce întreţine munca… După aceea cu coasa. Coseau de dimineaţa până seara şi nu ziceau că o făceau pentru Dumnezeu, ci sigur o făceau pentru lumea aceasta. Pentru că trebuiau să procure nutreţ pentru animale şi trebuiau să-i ajute pe cei din jur. Se poate spune că atunci oamenii trăiau din mâinile lor… Acum, repede la Metro sau mai ştiu eu unde să cumpărăm cutare şi cutare… Acum trăim din mâinile altora. Pe vremuri nu cumpăram pentru că nu aveam bani. A fost sărăcie la mănăstire la început. Când am venit eu şi a trebuit să mă duc la Sibiu pentru susţinerea licenţei, părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, n-a avut de unde să-mi dea bani de drum. Noroc că au venit nişte credincioşi care au lăsat pomelnice, s-au facut vreo două sute de lei şi mi-a dat bani să mă duc la licenţă. Aşa a fost atunci. Eu nu zic că trebuie să fie şi acum aşa, dar munca nu trebuie părăsită. Nu ne asemănăm cu Sfinţii Apostoli dacă nu lucrăm cu mâinile noastre.
Fiecare lucru în lumea aceasta îşi are rostul şi însemnătatea lui. Aşa că, şi munca poate fi rugăciune, şi rugăciunea poate fi muncă, dar fiecare îşi are locul ei. Când vine vremea de slujbă lăsăm munca şi mergem la slujbă, pentru că şi munca e slujbă până la slujbă, dar când vine vremea de slujbă, slujba e în loc de muncă. Nu trebuie să confundăm, să amestecăm lucrurile. Cine le amestecă nu ştie de Dumnezeu, nu ştie de program, face ce vrea el, nu ce trebuie să facă. Dar cine se eschivează de la treabă, că lasă că face celălalt ce ar putea să facă totuşi el, greşeşte şi înaintea Lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor (…)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/06/21/lucrul-mainilor/#more-871
Gheronda Porfirie a povestit cândva: „M-a vizitat, odată, un hipiot. Era îmbrăcat cu haine ciudate şi foarte colorate, purta amulete şi bijuterii, şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au neliniştit, au venit să mă întrebe iar eu am spus să intre. De cum s-a aşezat înaintea mea, i-am văzut sufletul. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea, răzvrătit”.
I-am vorbit cu dragoste iar acela s-a emoţionat. „Gheronda”, îmi spune, „nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum”. I-am rostit numele şi s-a mirat cum de l-am cunoscut. „Ei”, îi spun, „Dumnezeu a descoperit şi numele tău şi faptul că ai călătorit până în India unde ai cunoscut pe guruşi şi i-ai urmat”. A fost şi mai uimit. I-am spus şi alte lucruri despre el şi a plecat mulţumit.
În săptămâna următoare, iată că vine, pe neaşteptate, cu o gaşcă de hipioţi. Au intrat cu toţii în chilie şi s-au aşezat în jurul meu. Era cu ei şi o fată. Tare i-am simpatizat. Erau suflete bune, dar rănite. Nu le-am vorbit de Hristos, căci am văzut că nu erau pregătiţi să asculte. Le-am vorbit pe limba lor, despre lucruri care îi interesau. Când am terminat şi s-au ridicat să plece, mi-au spus: „Părinte, vrem o favoare: să ne permiţi să îţi sărutăm picioarele”. M-am ruşinat, dar ce să fac, i-am lăsat. Mi-au dăruit, apoi, o pătură. Voi striga să o aducă, să o vezi. Este foarte frumoasă.
După o vreme m-a vizitat fata, hipioata, singură. Se numea Maria. Am văzut că Maria era mai înaintată duhovniceşte decât prietenii ei şi i-am vorbit mai întâi ei despre Hristos. A primit cuvintele mele. A mai venit şi cu alte ocazii şi a luat-o pe calea cea bună. A spus, desigur, Maria, prietenilor ei: „Măi, derbedeilor, n-aş fi crezut niciodată că am să-L cunosc pe Hristos, dintr-o gaşcă de hipioţi”.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/cuviosi-athoniti/porfirie-kavsokalivitul/
ˇ Trebuie sa se stie ca omul fiind îndoit, adica constând din suflet si din trup, îndoite are si simturile si virtutile acestora. Si cinci sunt ale sufletului si cinci ale trupului. Simturile sufletesti, pe care înteleptii le numesc si puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, parerea, închipuirea si simtirea; iar cele trupesti: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul. Din aceasta pricina îndoite sunt si virtutile lor; îndoite si pacatele. Încât e cu trebuinta ca tot omul sa stie limpede câte sunt virtutile sufletesti si câte cele trupesti; si care sunt, iarasi, patimile sufletesti si care cele trupesti. Virtuti sufletesti zicem ca sunt mai întâi aceste patru cele mai generale, care sunt: barbatia, prudenta, cumpatarea si dreptatea.
Din acestea se nasc virtutile sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, smerenia, blândetea, îndelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea, nemânierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea, simplitatea, netulburarea, neînfumurarea, nemândria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea, neîntristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta bunurilor viitoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu, poftirea înfierii. Iar virtuti trupesti, mai bine zis unelte ale virtutilor, care se nasc întru cunostinta si dupa Dumnezeu si duc pe om afara de orice fatarie si dorinta de a placea oamenilor, la înaintarea în smerenie si nepatimire, sunt acestea: înfrânarea, postea, postul, foametea, setea, privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor, neîmbierea, multumirea cu o singura haina, mâncarea uscata, mâncarea târzie, mâncarea putina, bautura de apa, culcarea pe pamânt, saracia, neaverea, austeritatea, neîmpodobirea, neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neisirea din casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor de trebuinta prin lucrul mâinilor, toata reaua patimire si nevointa trupeasca si alte asemenea.
Toate acestea sunt cât se poate de necesare si de folositoare când trupul e sanatos si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, întrucât sfânta smerenie si rugaciune întregesc toate. Dar acum trebuie sa vorbim si despre pacatele sufletesti si trupesti, adica despre patimi. Patimi sufletesti sunt acestea: uitarea, nepasarea si nestiinta. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stapânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinta strâmba sau toata erezia, blasfemia, iutimea, mânia, amaraciunea, înfurierea napraznica, ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osândirea, întristarea fara temei, frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava desarta, mândria, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgârcenia, iubirea de materie, împatimirea, afectiunea pentru cele pamântesti, trândavia, micimea, de suflet, nemultumirea, cârtirea, înfumurarea, parerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stapânire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, înselaciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu pacatele partii patimase si gândirea deasa la ele, ratacirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica si radacina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua naravire si rautatea.
Iar patimi trupesti sunt: lacomia pântecelui, nesaturarea, desfatarea, betia, mâncarea pe ascuns, iubirea de placeri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necuratia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele si toate patimile urâte si potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hotia, uciderea, orice molesie trupeasca si bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sanatos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, usuratatea, moliciunile, înfrumusetarile, vopsirea fetei, pierderea vremii, umblarea fara rost, jocurile de noroc, reaua si patimasa întrebuintare a lucrurilor dulci ale lumii, viata iubitoare de trup, care, îngrosând mintea, o face pamânteasca si dobitoceasca si nu o lasa niciodata sa tinda spre Dumnezeu si spre lucrarea virtutilor.
Iar radacinile tuturor patimilor acestora si, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale lor sunt: iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se naste tot raul. Dar nu savârseste omul nici un pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau în stapânire mai întâi acesti uriasi puternici, cum zice preaînteleptul între asceti Marcu, adica uitarea, nepasarea si nestiinta. Iar pe acestea le naste placerea, odihna, iubirea slavei de la oameni si împrastierea.
Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora si asa zicând maica cea mai rea a lor este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea nerationala de trup si alipirea patimasa de el. iar împrastierea si molesirea mintii, împreuna cu alunecarea la glume si la vorbe de rusine, pricinuiesc multe rele si caderi, ca si îndrazneala si râsul. Dar înainte de toate acestea, trebuie sa stim ca iubirea patimasa de multe de multe feluri si de multe forme, si multe sunt placerile care amagesc sufletul, când nu se întareste prin trezvie întru frica de Dumnezeu si în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtutilor.
Caci se ivesc nenumarate placeri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avutiei, ale dezmierdarii, ale slavei, ale nepasarii, ale mâniei, ale stapânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfatiseaza amagitor cu aratari stralucite si placute, în stare sa atraga pe cei vrajiti de ele, care nu iubesc cu putere virtutea si nu rabda asprimea ei.
Caci aproape toata afectiunea pamânteasca si împatimirea de ceva din cele materiale naste placere si desfatare în cel împatimit si înnebuneste si vatama în chip patimas partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, întristarii si tinerii minte a raului, când e lipsit de ceea ce doreste. Iar daca împreuna cu împatimirea mai stapâneste pe om si o mica obisnuinta, îl face pe cel stapânit de ea sa fie dus, pe nesimtite, pâna la capatul acestei împatimiri nerationale, pentru placerea ascunsa în ea.
Caci placerea poftei e de multe feluri, cum s-a mai spus mai înainte, si nu se ‚satisface numai prin curvie si prin alta desfatare trupeasca, ci si prin celelalte patimi, odata ce si neprihanirea sta nu numai în oprirea de la curvie si de la celelalte placeri de sub pântece, ci si în înstrainarea de celelalte placeri.
De aceea desfrânat este si iubitorul de avutii, iubitorul de argint si zgârcitul. Caci precum acela iubeste trupurile, asa si acesta avutiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o asa de mare sila de la fire, care sa-l împinga. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevarat nu acela care nu poate stapâni un cal naravas si anevoie de strunit, ci acela care nu-si poate supune pe unul blând si mai supus. Dar e vadit în tot felul ca pofta de avutii e de prisos si nu dupa fire, neavându-si puterea într-o sila a firii, ci în voia libera cea rea. De aceea nu are scuza cel ce pacatuieste lasându-se biruit de aceasta cu voia.
Astfel trebuie sa cunoastem limpede ca iubirea de placere nu se margineste numai la desfatare si la bucuria de trupuri, ci se arata în tot chipul si prin tot lucrul iubit de voia libera a sufletului si prin toata împatimirea. Dar ca sa fie cunoscute si mai limpede patimile dupa cele trei parti ale sufletului, am socotit sa adaugam pe scurt si acestea: sufletul se împarte în trei: în ratiune, iutime si pofta. Pacatele din ratiune sunt acestea: necredinta, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemultumirea, încuviintarile pacatelor care se ivesc din partea patimitoare.
Iar tamaduirea si leacul acestor rele este credinta neîndoioasa în Dumnezeu si în dogmele adevarate, neînselatoare si ortodoxe, cugetarea neîncetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si neîncetata si multumirea catre Dumnezeu. Pacatele iutimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompatimirea, pomenirea raului, pizma, uciderea si cugetarea necontenita la unele ca acestea. Iar tamaduirea si leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândetea, iubirea de oameni, compatimirea, suferirea raului si singuratatea.
Pacatele partii poftitoare sunt acestea: lacomia pântecelui, nesaturarea, betia, curvia, preacurvia, necuratia, desfrânarea, iubirea de avutii, pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de placerile trupesti. Iar tamaduirea si leacul lor: postul, înfrânarea, reaua patimire, neaverea, împartirea averilor la saraci, dorinta bunurilor viitoare nemuritoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu si poftirea înfierii. Dar trebuie sa punem si diagnoza gândurilor patimase, prin care se savârseste tot pacatul.
Gândurile în care se cuprind toate pacatele sunt opt: al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei. Ca aceste opt gânduri sa ne tulbure sau ca sa nu staruiasca, sau ca sa stârneasca patimile, sau ca sa nu le stârneasca, atârna de noi. Altceva este adica momeala (atacul), altceva însotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimtirea), care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea.
Momeala este gândul adus simplu în minte de vrajmasul, ca de pilda: fa aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului si Dumnezeului nostru: „Zi ca sa se faca pietrele acestea pâini”. Aceasta, cum s-a spus, nu atârna de la noi. Însotirea este primirea gândului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voi noastre cu el. patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrajmas, care se naste din însotire, si învârtirea necontenita a cugetarii si a închipuirii în jurul lui.
Lupta este împotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gând sau a gândului patimas, fie prin învoire, cum zice Apostolul: „Caci trupul pofteste împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; si acestia se împotrivesc unul altuia”. Luarea în robie este ducerea silnica si fara voie a inimii, stapânit de prejudecata si de o îndelungata obisnuinta. Învoirea este consimtirea cu patima din gând. Iar lucrarea însasi împlinirea cu fapta a gândului patimas încuviintat. Deci cel ce cugeta nepatimas de la început, sau respinge prin împotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data toate cele ce urmeaza.
Lacomia pântecelui e stinsa prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc si prin dorinta bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compatimirea celor saraci; mânia prin dragostea fata de toti si prin bunatate; întristarea lumeasca prin bucuria duhovniceasca; trândavia prin rabdare, staruinta si multumire catre Dumnezeu; salva desarta prin lucrarea ascunsa a poruncilor si prin rugaciunea necontenita întru zdrobirea inimii; mândria prin aceea ca nu judecam si nu dispretuim pe nimeni, cum a facut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urma dintre toti.
ˇ Sufletul având deci trei parti, precum s-a aratat mai înainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca în iutime este dragoste si iubire de oameni si în pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca în iutime este ura de oameni si în pofta desfrânare, ratiunea este întunecata).
Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, când are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e înaltata catre fericita si Sfânta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, când iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. În sfârsit pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare si neavere, adica a omorât placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a întors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare.
Caci pofta spre acestea trei îsi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre câstigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obârsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, îsi întuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.
ˇ De fapt fiecare se îndeletniceste cu vreuna din aceste virtuti în parte. De pilda unul savârseste milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales când nu savârseste bine si în chip placut de Dumnezeu ceea ce savârseste.
Caci nici binele nu e bine, când nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat când nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci când mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se întâmpla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra într-o casa de desfrâu, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta.
De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a facut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decât toate virtutile este dreapta socoteala, care e împarateasa si virtutea virtutilor. Precum iarasi în cazul celor dimpotriva nu numim desfrânat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data în vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramâne neîndreptat.
Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales acesta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce râvnesc sa dobândeasca virtutea si se sârguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cât e sufletul neasemanat mai bun decât trupul, si mai distins si mai cinstit în lume si foarte însemnate privinte, cu atât sunt si virtutile sufletesti mai bune decât cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti. Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti în ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru îl uita multi, fara sa stiu cum.
Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce staruiesc în ele fara sa se îndrepte, în comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osânda vesnica rânduita acelora pe cei stapâniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de învârtosare si de iubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea.
ˇ Numai omul, aceasta vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate „dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul, nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru însusirea de stapânitor, nascator de prunci si ziditor. Iar „dupa asemanare” este pentru ratiunea virtutii si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica fata de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila si dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora. „
Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru cel ceresc milostiv este”. „Dupa chipul” îl are orice om, caci Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar „dupa asemanarea” o au foarte putini si numai cei virtuosi, sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu în bunatate, pe cât e cu putinta oamenilor.
http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/27/Cuvinte_de_folos/Ioan_Damaschin
Împărtăsania te desăvârseste, nu-ti iartă păcatele. Dacă te spovedesti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic si la împărtăsit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva - te-a jignit cineva si ai zis: "Treaba lui, ce dacă m-a jignit!" Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufletească, ori să-ti recunosti greseala, ori, în sfârsit, nu-l lasi să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: "Nu mai am nimic cu el!", că e tot un fel de a-l dispretui si a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potriveste cu armonia. Vorbeste cu el, ca să vadă că esti cald, nu respingător. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluti cu toată lumea, dar cu amărăciune si cu noduri. Asta nu e bine. Frătiile voastre trebuie să stiti că a iubi pe vrăjmasi este o poruncă. Dar pe nevrăjmasi? Dar pe unul care ti-a năzărit: "Uite si ăla cum e, fistichiu!" Trebuie să fiti seriosi în ce priveste relatia mută cu lumea, nu relatia manifestată. Trebuie, ori să-l compătimesti, ori să-l fericesti în inima ta.
Eram la închisoare si era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relatie cu el. Si am zis în inima mea asa: "Măi, ăsta are si el o mamă si mamă-sa îl iubeste. Noi nu-l iubim. 0, ce bine că îl iubeste si pe ăsta cineva!" Nu trebuie să ne complicăm judecând. Si te mărturisesti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbesti de rău, si ele se înregistrează toate. E usor să spui: "Uite ce a făcut!", dar tu nu stii de ce a făcut si nici nu-i cunosti întoarcerea lui cu lacrimi. Si nu auziti că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Si ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, si asta-i prost, să se vorbească cu usurintă de rău de altul: "Da' ce, numai eu vorbesc? Da' ce, nu merită? Da' ce, nu văd eu ce face?"
Fratilor, nu există în creatia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu stie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu de- cât de oameni? Si atunci, sigur că suntem urmăriti. Si nouă ni se cere dăruirea. Vreti să biruiti: smeriti-vă si nu judecati pe nimeni. Pentru că în felul acesta veti fi liberi. Altfel nu. Îti duci viata în functie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparatie. "Eu nu sunt asa!" Si te iei în comparatie cu un om pe care tu îl numesti ticălos. De ce nu te iei în comparatie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparatie cu diferiti Părinti cunoscuti, care duc o viată aleasă? Mântuitorul spune: Iubiti pe vrăjmasi, pe cel care-ti face rău. Cum e vorba: "Mi-a zis, si i-am zis, si am să-i zic!" Nu numai că nu-l ierti, dar te gândesti la o răzbunare fată de el. Vreti răzbunare? Vă învăt eu: să-l iubiti si să-l pomeniti la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine asa, că spune si Scriptura: Răzbunarea e a Mea.
Pentru că tu nu esti acela despre care zici că esti mai mult sau mai putin. Tu esti acela care esti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu stie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteti atenti, sunteti oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îti fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viată crestinească - "Ce, domnule, mă opresti de la viată?" Nu te opresc de la viată: tocmai, că vreau să te duc la Viată. În cazul în care nu primeste sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. "Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească" (Sfântul Grigorie de Nazianz).
http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_sfinteletaine.htm
Cele mai grele ispite sunt cand se baga diavolul. Omul are ispite trupesti, dar cand se baga diavolul, sunt indoit de grele, dublu. Cand se baga diavolul, nu mai are valoare postul. Numai daca cineva are smerenie – pe acea masura Duhul Sfant izgoneste duhurile.
Cuiva i-a dat in gand sa tina patruzeci de zile de post, cum a tinut Mantuitorul. Era o ispita. Nevointele astea atata sunt bune, cat le da duhovnicul. Omul foarte usor se poate insela, cand se ia dupa parerea lui. A tinut douazeci si doua de zile si a murit. Tot ce-i mult strica. Diavolul face asa: ori sa postim prea mult, ori sa nu facem nimic. Dar sa tinem calea de mijloc nu ne lasa.
Diavolul, pe masura ce te-ai biruit de tulburare, are putere. Cand monahul nu mai are dragoste de aproapele, pierde pacea. Si pacea este locasul Duhului Sfant. Toti care au pace duhovniceasca, in inima acelor suflete se odihneste Duhul Sfant.
https://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2011/07/11/sfaturi-duhovnicesti-de-la-parintele-proclu/#more-1045
I. Prima pricina este atunci când veti gasi mort în groapa si carnea a putrezit toata, dar oasele stau prinse între ele ca la copacel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeste 40-50 de ani. De aceea este asa.
II. Când vei gasi mort în groapa neputred si este exact cum l-ai pus, acela n-a putrezit din cauza pamântului. Este pamânt unde nu putrezeste mortul, daca nu-l muti. Acolo pamântul are chimicale si nu da voie sa putrezeasca nimic.
Aceste neputreziri sunt firesti, dar sunt si putreziri mai presus de fire:
III. Când vei gasi mort în mormânt neputred si carnea pe el este muceda ca buretele si alba, acela este om care a fost blestemat de dumnezeiestile pravile. El a avut canon mare la spovedanie pentru pacate mari si nu l-a facut.
IV. Când vei gasi mort în groapa neputred si este negru si umflat ca toba si partile dinainte nu-s putrede, iar cele dinapoi sunt putrede, acela este blestemat de preot sau de arhiereu.
V. Când vei gasi mort în groapa neputred si n-au putrezit nici hainele pe el, nici sicriul, nimic, nimic, si-i creste barba, cum s-a întâmplat la cel de la Husi, si-i cresc unghiile, acesta a facut nedreptati si a furat. Acesta nu putrezeste pâna nu-l dezleaga un arhiereu. Iar daca îl dezleaga si arhiereul si tot nu se desface, atunci el este blestemat de saraci, fiindca a luat avere de la saraci. Si pâna nu dau neamurile lui înapoi atât cât a luat el, nu putrezeste si tot în iad se munceste si nici arhiereul nu-l poate dezlega.
VI. Când vei gasi mort în mormânt neputred si pielea pe el este ca floarea de bostan, galbena, si limba-i galbena si îi cresc unghiile si-i creste barba si parul, acesta este sub anatema, sub cea mai grea pedeapsa a Bisericii. Acesta, din doua pricini este asa: sau a hulit pe Dumnezeu si pe preoti si s-a lepadat de credinta, sau a trait în preacurvie de gradul I - tatal cu fiica sau baiatul cu mama sa, adica incest. Acestia cad sub anatema, cea mai grea pedeapsa a Bisericii.
VII. Când vei gasi mort în groapa caruia nu i-a putrezit mâna sau piciorul, acela a lovit pe tatal sau pe mama sa si a amarât foarte tare pe parintii sai si a fost blestemat de ei si (nicidecum) nu s-a spovedit la duhovnic de acest pacat si nu a luat dezlegare, când era în viata.
VIII. Iar când vei gasi om neputred si-i usor ca o pana si miroase frumos tare, si-i foarte vesel la fata si face minuni, acelea sunt sfinte moaste, cum a fost si cu Sfântul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au gasit dupa 20 de ani, nu numai neputred, dar a facut si minuni.
Iata care sunt semnele la trupurile afurisite:
- sunt nedezlegate;
- sunt deformate si urâte;
- sunt greu mirositoare si prea puturoase;
- sunt umflate ca toba;
- provoaca spaima si cutremur privirii.
Iar la sfintele moaste sunt aceste semne:
- sunt nestricacioase;
- sunt binemirositoare;
- sunt uscate si usoare;
- sunt vesele la vedere;
- nu provoaca frica, ci bucurie duhovniceasca;
- izvorasc din ele felurite minuni.
UN CAZ DE NEPUTREZIRE
Citeam în Pidalionul de Neamt, la subînsem-narea canonului 14 din Sardica, unde este scris despre un fapt care l-a vazut cu ochii atâta lume si Episcopul de Husi, Iacov Stamati.
La Episcopia de Husi, pe la 1785 traia un calugar cu numele Rafail. Acest calugar era olar de meserie si era cu viata sfânta. El toata ziua nu mânca, ci numai seara la apusul soarelui mânca ceva foarte putin. Dupa ce mânca, calugarul îsi lua o carte de citit si se ducea si se culca în cimitir între cruci. Cimitirul era lânga biserica. Totdeauna, si vara si iarna, avea un cojoc si se culca între cruci. Si calugarii îi ziceau "Rafail cel nebun". Ehei! Daca am fi si noi nebuni ca dânsul! El avea viata sfânta.
Acest calugar nu vorbea cu nimeni, ci îsi cauta de meseria lui, si se minunau ceilalti de lucrul ce iesea din mâinile lui. Toti îl întrebau de ce doarme în cimitir, iar el raspundea: "Ca acolo mi-i locul; daca mâine mor, nu plec acolo? - adica la morminte. Si vreau sa ma obisnuiesc si eu cu mormintele".
Într-o noapte, dormind monahul Rafail în cimitir lânga o cruce de piatra veche, aude cum bateau dracii pe unul în groapa. Si-l bateau de la 11 noaptea pâna la ora unu, la miezul noptii. Un ceas înainte de miezul noptii, unul dupa. Dar îl bateau de se auzea si se cutremura pamântul. Si el striga din mormânt: "Miluiti-ma, ajutati-ma! Nu ma lasati, ca ma bat dracii!" Si-l bateau dracii în mormânt doua ceasuri, de se cutremura pamântul acolo unde era el.
Rafail a stat si a ascultat si ce s-a gândit el: "Ma duc la duhovnicul episcopiei sa-i spun, sa vina sa faca o dezlegare la mormântul lui". Duhovnicul Daniil avea 90 de ani, saracul. Se duce Rafail si-i zice rugaciunea la usa, ca asa se zice:
- Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieste-ne pe noi. Blagosloveste preacuvioase parinte!
Duhovnicul batrân si obosit de lume, raspunde:
- Domnul si Maica Domnului. Care-i acolo?
- Eu, Rafail, parinte.
- Ce vrei?
- Parinte Daniil, hai la cimitir si-l dezleaga pe unul, ca tare-l bat dracii!
- Mai îndracitule, tu daca dormi în cimitir, câte nu ti-arata dracii? Unde sa ma duc eu, ca-s obosit?
Si n-a vrut sa mearga. Si Rafail s-a dus, zicând:
- Iarta-ma, parinte!
A mai stat vreo zi, doua, bietul Rafail si a zis: "Ma duc sa-i spun duhovnicului din nou!", ca auzea cum îl bat diavolii si îi era mila de acela care striga în mormânt.
- Parinte Daniil, hai ca-l bat dracii pe unul în mormânt noaptea! Vai, tare mai striga ajutor.
Iar l-a ocarât duhovnicul:
- Ce ai venit, mai stricatule? De ce nu ma lasi sa dorm?
Mai sta el doua-trei zile, iar se duce: "Ma duc sa-i mai spun o data". Si se duce Rafail a treia oara la duhovnicul lui, Daniil:
- Parinte Daniil, aveti mare putere de la Dumnezeu ca duhovnic, sa legati si sa dezlegati pacatele! Veniti sa dezlegati pe un om, ca tare-l bat dracii în groapa. Parinte, sa stiti ca daca nu vreti sa veniti, veti da seama de sufletul acesta în ziua cea mare a Judecatii de apoi! Sa nu spuneti ca nu v-am spus!
Când a auzit duhovnicul, atunci s-a gândit: "Mai, a treia oara a venit, si n-a venit degeaba".
- Stai, Parinte Rafail, ca merg!
Si-a tras ciubotele, si-a luat molitfelnicul, un epitrafir, o cruce si cârja si a plecat, ca cimitirul era în ograda episcopiei, lânga biserica, cum se faceau înainte vreme. Când s-a dus la crucea aceea de piatra, înca de departe auzea cum se cutremura pamântul:
- Parinte Rafail, dar de când îl bat dracii?
- Sa fie mai mult de patruzeci de zile. Si eu am fost de trei ori la sfintia voastra, iar acum a treia oara m-am gândit sa nu mai vin. Eu l-am întrebat ce are, iar el mi-a raspuns: "Vai de crestinul acela care moare fara sa-si marturiseasca toate pacatele!".
Si auzea batrânul cum îl bateau dracii pe acela în groapa si cum striga: "Miluiti-ma! Ajutor! Nu ma lasati, fratilor! Miluiti-ma!"
Atunci duhovnicul a trimis repede dupa episcop. Episcopul se culcase:
- Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi! Bine-cuvinteaza Preasfintite Stapâne!
- Domnul si Maica Domnului. Cine-i?
- Rafail. Preasfintite, va cheama acum parintele duhovnic Daniil pâna la cimitir, ca se petrece o minune mare acolo.
Episcopul s-a dus imediat.
- Preasfintite, ia asculta ce-i în mormântul asta!
- Rafail, dar de când îl bate?
- Au trecut patruzeci de zile.
- Si când îl bate?
- Îl bate numai când este un ceas pâna în miezul noptii si unul dupa miezul noptii. Doua ceasuri îl bate si pe urma nu se mai aude. Atunci a întrebat episcopul:
- Ce-i de facut, parinte duhovnic?
- Trebuie sa-l dezgropam, sa vedem ce-i cu dânsul, ca acesta a avut mare blestem.
Pe cruce era scris: "Aici odihneste robul lui Dumnezeu, Ganciu - asa l-a chemat din botez -, fost administrator al Episcopiei Husilor", de origine bulgara, ca bulgarii sunt tot ortodocsi. Murise de mai multi ani. Si acum îl bateau dracii, tot ca sa-l descopere Dumnezeu si sa fie dezlegat, saracul.
A doua zi au chemat pe omul care raspunde de cimitir, sa dezgroape pe acel crestin. Când l-au dezgropat a doua zi, nici limba în gura nu era putreda. Cum l-au pus când a murit, asa l-au gasit. Unghiile crescusera ca secera; îi crescuse barba si parul în mormânt pâna jos; era negru la fata si umflat ca doba. Dar nici hainele de pe el nu erau putrede. Nimic. Sicriul era întreg si el.
L-au rezemat de biserica si i-au pus o basma alba pe ochi, ca se speria lumea cât era de urât. A venit lume multa, ca se auzise ca la episcopie au gasit pe unul pe care-l bateau dracii în fiecare noapte câte doua ore, si este de mai multi ani neputred.
Episcopul a chemat sapte duhovnici mari, între care si cel al episcopiei, si a zis: "Hai sa-i facem o dezlegare!"
Si au îngenuncheat fiecare si au citit dezlegare pentru Ganciu. I-au citit rugaciunile, l-au dus în biserica si i-au facut toata rânduiala înmormântarii cu dezlegari. Apoi l-au îngropat la loc.
Dupa ce l-au îngropat, l-au întrebat pe Rafail daca se mai aude cum îl bat dracii. Nu s-a mai auzit nimic nici în ziua de azi.
Dupa un an, când l-au dezgropat, era deja praf. S-au risipit toate oasele, s-au facut tarâna. S-a mirat toata lumea, ce minune a fost acolo. El a cerut ajutor sa fie dezlegat saracul. Câta vreme trupul lui nu era putred, sufletul era în muncile cele negraite ale iadului, dar cu dezlegarile atâtor duhovnici si ale episcopului, l-a iertat Dumnezeu.
Parintele Cleopa
