Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul - Sfântul Efrem Sirul

Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul, Care va să vină iarăși, cu slavă multă, să judece lumea întru dreptate, că va fi ca un pom care crește lângă izvoarele apelor și nu va înceta să aducă roadă.

Sfântul Efrem Sirul

Iubind vei învăța să iubești - Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire

nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii.

Fiecare om are relația sa personală cu Dumnezeu și cu cei din jur. Nu există un șablon de iubire sau de sfințenie prin care toți oamenii să treacă și să bifeze altruismul, iertarea, mântuirea și altele asemenea. Oricine are emoția sa, povestea sa, balada sa, căderea și ridicarea sa. Fiece suflet este un diamant neprețuit. Iubirea cheamă iubire. Orice om poate fi iubit dacă vedem chipul lui Hristos în celălalt. Iubește și iubirea te va învăța să iubești curat.

Iubirea ne face să ieșim din „eul” nostru şi să trăim plenar. Iubirea ne urcă la Dumnezeu și tot iubirea este criteriul Judecății de Apoi. Nu ne va întreba Doamne dacă avem multe „cartoane” și certificări, nici ce funcții am avut, nici prin ce cercuri de oameni ne-am învârtit, nici ce mașină am condus, nici în ce casă am locuit, nici ce vacanțe ne-au odihnit, ci ne va întreba cât am iubit și cât am iertat. Iubirea și iertarea curată transformă într-o liturghie lăuntrică chipul din om. Dragostea are raze puternice care prăjește prin flacăra interioară orice umbră de răutate din exterior, este lumina care alungă întunericul. Iubirea te transformă în ceea ce iubești și trece de orice barieră, de orice graniță. Cine iubește nu are ziduri sau temnițe interioare, ci trăiește bucuria Împărăției Veșnice în starea de grație divină. Iubirea naşte îngeri. Iubirea ne face frumoşi. Iubirea ne face sănătoşi.


Adeseori ne pierdem prin târgul vieții căutând preț la lucruri ce nu au preț.

Purtăm lumea în inimă și în minte. Cine nu a găsit ceva bun acolo nu va găsi în exterior. Oamenii sunt ceea ce știm noi să găsim în ei, lumină sau întuneric, slăbiciune sau virtute, bucurie sau durere. Dacă fericirea altora este fericirea noastră atunci ştim că suntem pe drumul iubirii. Iubirea e o artă a inimii, este viaţă, este răbdare şi veşnicie.

Nu pot cuprinde iubirea în aceste smerite rânduri şi nici nu-mi doresc asta, căci i-aş ştirbi din valoare. Iubirea nu se filosofează, nu se poate cuprinde în tratate, ci se simte, se gustă, se trăieşte clipă de clipă. Iubirea îţi taie respiraţia, nu are logică şi este foarte puternică, străbătând munţi, mări, ani, istorie… Iubirea este un curcubeu deasupra sufletului tău.


În bucuria iubirii nu avem nevoie de măşti.

Este singurul loc curat şi pur care nu are nevoie de interpretări, de roluri, de scenarii. Cred din toată inima în puterea iubirii. Suntem pe pământ să ne iubim într-o continuă lecţie a iubirii. Uneori luăm notă de trecere, alteori picăm examenele. Până la buza mormântului se dau restanţe la iubire. Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii. Dacă iubeşti ierţi şi ierţi totul boiereşte, nu doar din vârful buzelor! Iubirea te iubeşte aşa cum eşti, căci în iubire eu sunt tu şi tu eşti eu.

Vocaţia fiinţelor vii este iubirea. Fiecare dintre noi are dreptul să fie iubit. A fi în iubire înseamnă a fi şi a locui în Dumnezeu. Iubesc Iubirea! Tu ce iubeşti?

Mă semnez cu un strop de iubire.

ieromonah Hrisostom Filipescu 

http://www.lumeacredintei.com/editoriale/21957/

Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi.. ( Sfantul Paisie Aghioritul )

N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.

Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.

Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!

Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti. De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.

Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…

Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.

Astazi vezi o lume fiarta. Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: "Fiti gata"? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa.

Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: `Fii gata!`. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.

Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune.

Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie!

Lumea arde. Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare.

Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima.

Din pacate, unii „cunoscatori" infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric". Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta - despre buletine si pecetluire - ca sa nu se mahneasca oamenii".

In timp ce de le-ar spune: „Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi" - ii vor pregati oarecum.

Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa."

 Sfantul Paisie Aghioritul

Plânsul, cel mai nemincinos ambasador către Dumnezeu ( Gheronda Iosif Vatopedinul )

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/plansul-cel-mai-nemincinos-ambasador-catre-dumnezeu

Încurcate sunt căile Domnului

Poate când auzim că un copil nevinovat de 12 ani moare într-un accident, ne gândim că Dumnezeu e nedrept şi rău. Dar de fiecare dată gândurile lui Dumnezeu sunt altele decât gândurile noastre, şi judecata Lui e cu totul alta decât a noastră. Părintele Cleopa ne-a relatat ce i s-a întâmplat unui pustnic, cum i-a arătat Dumnezeu câteva din judecaţile Sale nebănuite şi ascunse. Dacă aveţi răbdare să citiţi tot, e foarte interesant. Articolul este luat de pe site-ul Sfaturi Ortodoxe.

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:

- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.



Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.



Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?

ăsta nu stia nimic:

- N-am găsit nimic.

- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

- Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:

- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând:

- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.

Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!

- Cât să-ti dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".

Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"

Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
 
Parintele Cleopa

Dumnezeu se vede numai printre lacrimi

Pe maica Melania am întâlnit-o la Mânăstirea Hurezi din jud. Vâlcea. Ajuns acolo, în plină noapte, prima întrebare pusă portarului a fost despre Bătrânii locului. Omul s-a uitat la mine lung, apoi văzându-mă că chiar vreau să vorbim în miezul nopţii a început să-mi povestească despre o maică, de peste 90 de ani, care mai păstreză încă o veche rânduială ascetică a mânăstirii: chiar dacă are pat în chilie, maica nu dormea în el, ci pe un mic scăunel, fără aşternut, lângă sobă. M-am convins eu însumi când am cunoscut-o pe maica Melania. A fost prima dată când mi-am dat seama că oamenii au nevoie în primul rând de mângâiere şi apoi de spovedanie. Maica Melania mângâia ca o mamă pe orice pelerin care o căuta; şi nu erau puţini.

– Maică Melania de cât timp sunteţi în mânăstire?
– De la 14 ani.
– Acum cât timp aţi intrat?
– Acum 78 de ani.
– Vă mai amintiţi acel moment?
– Da, cu mult drag îmi amintesc cum m-a primit maica stareţă, Epifania Moisescu. Am fost patru fete din aceeaşi comună. Şi ne-a zis: „Fetele mamii, noi suntem armata lui Hristos”.
– Dar cum aţi ajuns la 14 ani în mânăstire?
– Am simţit o putere. Era un curent de Oastea Domnului la noi. Şi mergeau şi cântau pe la troiţe, pe la biserici. Şi eu dintr-o dată am zis: „Sfinte Dumnezeule, ce frumos cântă aici pe pământ, dar ce frumos ar cânta în cer!”
– Nu v-aţi gândit niciodată, maică, la căsătorie?
-Nu. Niciodată nu mi s-a urât şi n-am zis: nu mai stau la mânăstire. O singură dată am zis că m-am săturat de coada tigăii, vreau să mai învăţ şi altceva. Şi atunci a venit un decret de la patriarhul Iustinian ca să înfiinţeze un seminar la Plumbuita. Noi am fost prima promoţie. Era de Crăciun. Eram cu o colegă de-a mea din orfelinat. Zic: „M‑am săturat de coada tigăii”. Şi după câteva zile m‑au chemat la cancelarie şi au zis: „Maică, eşti singura care are şapte clase şi trebuie să te duci la seminar.” Că aşa era ordinul atunci. Cele cu şapte clase şi mai mult trebuie să meargă la seminar. Eu am fost bucuroasă şi am zis: „Da, mă duc”.
– Ce v-a ajutat mai mult – cartea sau rugăciunea?
– Rugăciunea.
– Şi v-a învăţat cineva să vă rugaţi?
– Nu.
– Şi cum aţi procedat?
– Am simţit preoţii cum se concen­trează la Sfânta Liturghie şi mie din inimă mi-a încolţit câte o rugăciune pe care nu am auzit-o niciodată şi nici nu am găsit-o scrisă nicăieri. De exemplu: „Să stăm bine, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Şi mie mi-a venit în suflet rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru Sfânta Jertfă ce o aduci pentru păcatele noastre”. Zic de trei ori aşa, apoi zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru toate binefacerile cele revărsate asupra noastră”; şi pe urmă zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, pogoară harul Duhului Sfânt peste tot sufletul creştinesc de pe faţa pământului, peste toţi cei ce mi-au zis mie să mă rog pentru dânşii şi peste toţi binefăcătorii mei, fiecare după numele lor.” Şi pe urmă pentru maici. Mai întâi pentru maica stareţă şi apoi pentru alte maici pe care le ştiu că sunt necăjite cu obştea pentru că… în sfârşit, sunt puţine şi e muncă multă. Şi după aceea, pentru toate măicuţele din mânăstire, rasoforele, surorile. Le iau pe nume, după chilii, şi le pomenesc.
– Sunteţi cea mai în vârstă maică din mânăstire?
– Nu, mai e o maică de 93 de ani. Dar este mai în putere. Dânsa nu a fost aşa la ascultări grele. A lucrat mai mult la ateliere, era mai firavă. Eu eram mai zdravănă, am fost foarte sănătoasă. Am şi eu suferinţă, aşa cum a zis Sf Pavel: „Doamne, ia-mi durerea sau suferinţa”. Şi îi răspunde: „Ţi-ajunge ţie, Pavele, darul Meu…”
– Măicuţă, cum trebuie să se roage un monah?
– Tot timpul trebuie să ne rugăm. Mai ales pentru rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase“ nu este oră, nu este po­ziţie. Tot timpul să ne rugăm. Şi când ne culcăm, şi când ne sculăm, când ne învârtim prin casă, tot timpul.
– Primim răspuns la această rugă­ciune?
– Da, eu primesc. Parcă mi-e frică că sunt prea bine, că sunt sănătoasă. Mă doa­re puţin piciorul, dar trebuie să am şi eu o suferinţă, nu mă supăr că am suferinţă, chiar mă bucur că-mi dă Dumnezeu şi mie o suferinţă. Dacă Mân­tuitorul a răbdat, eu cine sunt să nu rabd?
– Dar în suflet simţiţi lucruri deosebite?
– Da, simt purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai ales când spun o rugăciune pe care am găsit-o într-o cărticică de rugăciuni: „Doam­ne, Dumnezeule, ţi-e îţi încredinţez toată via­ţa mea şi pe Tine Te rog, Doamne, acoperă-mă şi mă fă părtaş milostivirii Tale”. Aşa mi-a plăcut rugăciunea asta… Multe ne­cazuri au trecut şi peste mi­ne. M-a luat P.S. Iosif de-aici şi m-a dus stareţă la mânăstirea Govora.
– E bine să fii în funcţii de conducere?
– E bine, dar să ai ajutor. Eu n-am plecat cu nimeni de-aici. La mânăstirea Govora e Maica Domnului cu aripi deasupra uşii. Şi când am văzut, am vrut să fug de-acolo, dar mi-a fost ruşine de P.S. Iosif, care mă cunoştea de aici econoamă. Şi a trimit exarhul să mă convingă să mă duc şi am refuzat. Maica stareţă Mihaela Ghişoiu mi-a zis a doua zi: „Maică, te duci şi îi zici Prea Sfinţitului că nu poţi să te duci, dar nu poţi să îl laşi să aştepte să te gândeşti ce să faci”. Nu m-am gândit prea mult. M-am dus la Prea Sfinţitul care mă aştepta în curtea episcopiei. Şi mi-a zis: „Dumneata eşti maică?” „Da, Prea Sfinţia Voastră, dar eu…” „Toţi suntem sub ascultare”. Şi am zis: „Prea Sfinţia Voastră, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Prea Sfinţiei Voastre, am să încep activitatea.” „Domnul să te binecuvânteze”. Şi în ziua de azi simt binecuvântarea Prea Sfinţitului.
– Gândindu-vă acum la anii de stăreţie şi la în­cer­cările pe care le-aţi avut atunci, ne puteţi spune cum ar trebui să fie un sta­reţ? Mai ales că stareţii de astăzi sunt foar­te tineri.
– E cam greu pentru tineret, pentru că întâmpină multe greutăţi. Dar trebuie să ai şi un pic de ajutor. Eu am găsit acolo foarte puţine maici şi foarte multe neajunsuri acolo. N-aveau apă în casă, canalizare. Eu m‑am silit, pentru că după o lună de zile aveam hramul şi nu aveam un kg de mălai sau făină. Şi am avut un nepot care m-a ajutat. Venea cu maşina cu zahăr, cu ulei. Şi m-am ridicat un pic. Şi după o lună după ce am preluat gestiunea, la hram, după cum am putut am făcut vin de corcoduşe, sarmale şi o supă falsă. A venit şi un grup de aviatori pensionari. S-au anunţat la 8 dimineaţa, în ziua de hram. Şi am zis că e cam târziu pentru anunţ, dar să poftească. Şi le-am făcut mâncarea asta şi a fost bine.
– Dar viaţa duhovnicească a unei mânăstiri? Cum se poate pune pe picioa­re viaţa spirituală a unei mânăstiri?
– Trebuie să ai voinţă. Am şi eu de lucru cu măicuţele, să vină în uniformă. Trebuie să fim ordonate şi în uniformă. Noi trebuie să fim cu adevărat ostaşii lui Hristos.
– Este obligatoriu să se roage un monah?
– Obligatoriu.
– Dar dacă are ascultare şi nu poate veni la Liturghie?
– Să se roage acolo. Ascultarea echi­va­lează cu Sfânta Liturghie. Şi noi când eram începătoare nu vedeam biserica. Din ’36 până în ’48 n-am văzut în mâna mea Noul Testament. Eram la ascultare, duminica ieşeam la patru de la utrenie şi ne aştepta o maică cu traistele la uşă şi ne trimitea la duzi. Noi am crescut foarte greu, acum e domnie la mânăstire. Pot să spun că e prea mult.
– Şi mai era rugăciune? Se mai gândea monahul la Dumnezeu?
– Da! Şi era simplitate. Aveam două cămăşi. Una o puneam pe mine, a doua o dădeam la spălat. Şi mâncare foarte slabă. Dar niciodată n-am pus problema că este greu să pleci la mânăstire.
– S-au ridicat sfinţi atunci? Aţi cu­noscut oameni deosebiţi?
– Da, am cunoscut. Mi-aduc aminte de părintele duhovnic de la seminarul de la Plumbuita, Părintele Bonifaciu. Am stat pe lângă dânsul un an. Biserica era în restaurare. Făceam paraclis în faţa bisericii. Era prima sâmbătă de post şi am făcut parastas. Aşa am rămas de impresionată de dânsul… La fiecare minut scotea ceasul din buzunar şi se uita. Avea presimţire. Nu mi-am dat seama ce se va întâmpla. Şi seara zice: „Măicuţelor, pe mine să mă sculaţi când e aproape să ies cu Sfânta Evanghelie. Începeţi utrenia singure şi eu vin”. Când ne-am dus să-l sculăm nu ne-a răspuns. Am zis: „Hai să vedem ce este.” Şi era întins în cameră, mort. Fusese securitatea şi l-a schingiuit.
– La Hurezi au fost oameni sfinţi?
– Maici. Dar nu le-a băgat nimeni în seamă. În chilia în care stau eu acum era o maică din Ardeal şi avea un pat înalt cu saltea din frunze de porumb. Dar dânsa se culca în cojoc, după uşă. Şi venea la noi şi zicea: „Maicilor, să nu ne stea Psaltirea din citit aşa cum nu stă soarele din mers”. Maica Iuliana o chema.
– Dar se mai pot sfin­ţi oameni în mânăstire acum?
– Bineînţeles, dacă au voinţă şi dragoste. Dragostea e cea care ne sfinţeşte. Ea este fără început şi fără sfârşit.
– Mai certaţi oamenii prin mânăstire?
– Nu le cert, le spun cu vorbă bună. Dacă se mai reped ele la mine, şi atunci le zic: „Nu-i nimica, nu mă supăr. Şi-aşa mă rog pentru voi, nu mă speriaţi că vă supăraţi pe mine”.
– Aveţi ucenici…
– Da.
– Şi se roagă?
– Da, îi învăţ să se roage. Eu am stat în chilie 24 de ani cu o maică care a murit acum trei ani, în ziua de Crăciun. Şi ne sculam dimineaţa: „Hai, e vremea rugăciunii, să ne ridicăm, să ne rugăm, că mergem şi la biserică şi până atunci să ne facem pravila de chilie”. Foarte mult m‑am ajutat cu maica aceea.
– Vă rog să spuneţi un cuvânt către monahiile tinere sau fetele care vor să intre în mânăstire. La ce să se aştepte ca să reziste 70 de ani, cât aţi rezistat şi dumneavoastră.
– Mie nu mi-a spus nimeni nimica. Până am venit aici, eu nu am văzut mânăstire. Dar am avut imaginea unei clădiri mari şi întunecoase şi lumea stând aplecată acolo. Şi am găsit-o în timpul celor şase Psalmi de judecată. Maicile erau în genunchi, luminile erau stinse toate. Ţin minte şi ce ne-a dat să mâncăm. Mi-e tare drag să-mi aduc aminte. Ele trebuie să facă ascultare, să iubească, să aibă dragoste. Dacă pleacă de vreo decepţie, nu stau şi, dacă n-au chemare, nu stau. Eu am văzut fete care au stat şi 15 ani şi au plecat, au plecat şi călugăriţe. Dacă n-ai chemare, nu rezişti la mânăstire. Mânăstirea e foarte frumoasă, dar foarte grea. Trebuie să ai voinţă şi dragoste ca să depăşeşti ceea ce întâmpini. Fără dragoste nu poţi să rezişti. Chiar dacă rezişti, nu poţi să creşti duhovniceşte. Şi să îi simţi pe cei din jurul tău. Eu pe părintele îl simt cum se concentrează acolo şi mă silesc să mă concentrez şi eu la Liturghie.
– Cum vedeţi bătrâneţea?
– Un dar de la Dumnezeu.
– Nu e apăsătoare?
– Nu.
– Aveţi bucurie în suflet?
– Multă bucurie, mai ales când văd că mă mai ascultă câte unii. Am pe nepoata care e de la Sibiu. Aveam o depunere de calciu în călcâi. Şi zice: „Hai să te ducem la raze”. Asta era în ’92. Şi zice: „Nu plecăm fără dumneata”. Şi până la urmă am plecat cu ea la Sibiu. Şi dacă nu puteam să merg din cauza piciorului stăteam în pat şi mă rugam. Şi ea când pleca la serviciu vedea ce fac. Când venea, la fel. Şi într-o seară mă trezesc cu ea: „Mătuşică, nu vrei să mă rog şi eu cu dumneata?” Zic: „Eu aşteptam de mult”. A venit, s-a rugat vreo trei-patru seri. Şi zice: „Îmi dai voie să aduc şi copiii?” Zic: „Ce folos mare ai câştigat!” A adus şi copiii şi i-am învăţat să se roage la rugăciunile de seară şi la paraclis. Şi le-am zis: „Aşa cum vă rugaţi acum, să învăţaţi să-l simţiţi pe Dumnezeu, să-l vedeţi”. Zice: „Să-l văd eu pe Dumnezeu?” Zic: „Livia, Dumnezeu se vede numai printre lacrimi”.
– Sunt mulţi care spun că ascultarea îndepărtează de la rugăciune, că e prea multă muncă.
– Ştii ce zicea măicuţa care se culca după uşă? „Măgarul ăsta să-i dau să mănânce să se simtă bine? Lasă că-i vin eu de hac…”
– Trupul?
– Da. Aşa că nu trebuie să ne ferim de muncă. Când am fost cu decretul, foar­te greu m-am dezlipit de mânăstire. Făceam dimineaţa bagajul şi seara îl desfăceam şi mă culcam. Şi când în sfârşit am plecat acolo, doi ani de zile nu am uscat lacrimile de pe faţă. Mergeam pe stradă şi plângeam. Odată am venit de la serviciul de noapte şi am intrat la bisericuţă. M‑am rugat acolo în faţa altarului şi când m-am ridicat am văzut pe Mântuitorul răstignit pe cruce şi am avut impresia că îi curge sânge. Şi am zis: „Doamne, Tu ai răbdat atât pentru păcatele noastre. Oare eu cine sunt să nu rabd pentru păcatele mele?” De‑atunci m-am resemnat şi nu mai plângeam aşa. Am trecut prin vremuri grele, însă am alergat tot la Dumnezeu. 11 ani cu decretul nu am ştiut decât de fabrica unde lucram, gazda la care dormeam şi biserica. Aveam catedrala de la Sibiu şi mă duceam la Sfânta Liturghie. Şi eram întotdeauna…
– Un om împlinit. 

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-i-nr-2-august-2007/dumnezeu-se-vede-numai-printre-lacrimi/

Ghimbirul tratează virozele de primăvară

Denumit popular şi ghimber sau gingiber, ghimbirul (Zingiber officinale) are multiple efecte tămăduitoare şi asta datorită conţinutului de gingerol şi alte uleiuri volatile, care stimulează arderea grăsimilor şi eliminarea toxinelor din organism. Cu două luni în urmă, pe când mă aflam la mânăstirile de pe binecuvântatul pământ apostolic, în inima Dobrogei, la Sfânta Mânăstire Crucea am trăit bucuria unui minunat loc de închinare. Tot aici, Părintele Ilarion ne‑a primit cu suc de ghimbir şi orz verde, ceea ce pentru mine a fost o încântare. Despre duhovnicul acestei sfinte mânăstiri s‑a tot scris, dar ceea ce m‑a impresionat a fost faptul că părintele este un cunoscător desăvârşit al leacurilor mânăstireşti pe care toată obştea le preţuieşte.



Plantă cu rizom aromatic şi multe enzime active

Originară din Asia, care în Antichitate era sursa de ghimbir a Europei, această plantă erbacee cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice mai conţine şi fenoli, amidon, mucilagii şi răşini. Tulpina creşte până la 80‑90 cm înălţime, cu un frunziş bogat şi bucheţele de flori albe. Rădăcinile plantei sunt foarte ramificate, noduroase, fibroase, de culoare crem‑albicioasă la interior, cu un bogat conţinut în potasiu, zinc, calciu, cupru şi magneziu, vitaminele B6, C şi D. Ele conţin de asemenea gingerol şi alte uleiuri volatile, care îi dau aroma iute şi picantă şi care stimulează arderea grăsimilor, eliminarea deşeurilor, a toxinelor şi a apei în exces din organism. Ghimbirul conţine foarte multe enzime active (doar în formă crudă) care ajută la digestia proteinelor, având de asemenea şi efect antialgic, sedativ, antipiretic şi revulsiv, fiind foarte util în perioadele de tranziţie de la frig la cald şi invers. Datorită efectului hepatoprotector, această rădăcină este folosită în curele de detoxifiere. Măreşte de asemenea rezistenţa corpului în faţa unor viroze şi bacterii, deoarece stimulează sistemul imunitar şi are efecte benefice în afecţiunile digestive şi circulatorii.



Ceai împotriva afecţiunilor inflamatorii

În perioadele de trecere dintre iarnă şi primăvară, când infecţiile respiratorii apar în mod frecvent, unul dintre cele mai eficiente remedii naturiste este ceaiul de ghimbir. Pentru prepararea acestuia avem nevoie de o bucată de ghimbir proaspăt, care se spală bine, după care se curăţă de coajă şi se dă pe răzătoare. Se pun două căni de apă într‑un ibric, iar în apa încă rece se adaugă două linguri de ghimbir proaspăt ras. Când apa începe să fiarbă se dă flacăra la foc foarte mic, se acoperă ibricul cu un capac şi se lasă la fiert încă cinci minute. După aceea se strecoară, fiind încă fierbinte, şi se toarnă în căni. Ideal este ca acest ceai să se bea neîndulcit, dar pentru cei care doresc se poate adăuga o linguriţă de miere la fiecare cană. Ceaiul se bea între mese, cu înghiţituri mici, astfel încât pe parcursul unei zile să se termine întreaga cantitate de ceai. Ceaiul de ghimbir este recomandat în tratarea inflamaţiilor gâtului, în puseuri de tuse, laringită, stări de rău de mişcare, afecţiuni biliare, indigestii, sinuzită, dureri de cap sau nevralgii. O cură nu trebuie să dureze mai mult de două săptămâni.



Grecii tratează astmul cu ghimbir şi morcov

În multe din mânăstirile greceşti, ghimbirul este folosit de secole ca leac împotriva astmului bronşic. Pentru formele incipiente de astm, călugării folosesc sucul de ghimbir şi morcov. Se zdrobesc (manual sau mecanic) 100 g ghimbir şi 100 g morcov, apoi se strecoară, iar sucul obţinut se bea în stare pură, fără adaos de apă. Aceeaşi cantitate se prepară şi se bea, în stare proaspătă, de două ori pe zi, timp de 20 de zile. Se face apoi pauză o săptămână, după care se reia tratamentul. Cei suferinzi nu vor mai face crize cel puţin jumătate de an. Monahii greci mai folosesc pentru tratarea astmului cronic tinctura de ghimbir, care are proprietatea de a elibera plămânul de secreţii. Tinctura se administrează în funcţie de gravitatea şi vechimea bolii.