Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.
Sfantul Vasile cel Mare
Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!
Parintele Varsanufie din Optina
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lăsa a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţa şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet."
Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.
Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.
Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"
Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"
Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...
Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".
Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.
"Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"
Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".
Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".
- Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?
- Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!
Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"
Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.
Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.
Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"
După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"
A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:
"Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"
Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.
Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".
Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.
"Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.
Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"
Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.
După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.
Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon
"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţă şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate."
Sfinți Părinți
În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: "Când unul din aceştia îşi va cunoaşte păcatele şi se va mărturisi de bunăvoie (de sineşi), arătând căinţă, să i se aplice canonul cu iubire de oameni"...
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: "Pentru cei sârguincioşi spre pocăinţă şi a căror viaţă înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării şi să-i întoarcă mai curând şi tot acesta poate a-i şi împărtăşi. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot aşa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curăţit prin pocăinţă de păcat". Şi pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoştinţă de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă şi să ştie cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez şi consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui şi-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu uşurinţă, căci neştiinţa este cea mai de seamă pricină care pregăteşte calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ţinut cont de toate sfaturile de uşurare canonică arătate mai devreme şi am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanţe uşurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naştere, cu voie, de la şapte ani în sus. Se ţine cont şi de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă şi de atâtea alte situaţii şi împrejurări fără ieşire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soţi sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală şi atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult aşa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulţimea feluritelor căderi schimbă datele şi nu poţi scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: "Inimă caldă şi inimă uşoară".
Parintele Arsenie Papacioc
Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.
Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.
Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.
De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.
De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:
- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.
I-am răspuns:
- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.
Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).
Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.
Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.
Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.
Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.
Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.
Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.
Parintele Cleopa
