Sfantul Apostol Andrei, Cel Intîi Chemat

 

El a fost fiul lui lona si fratele Marelui Petru, nascut la Betsaida, iar de meserie pescar. La început el a fost ucenicul Sfîntului loan Botezatorul, dar aratînd Botezatorul loan catre Mîntuitorul Hristos si zicînd: Iata Mielul lui Dumnezeu! (loan l: 36), Sfîntul Andrei 1-a lasat pe loan si a urmat lui Hristos. Apoi, Sffntul Andrei 1-a adus la Hristos si pe fratele lui, Marele Petru. Dupa Pogorîrea Duhului Sfînt, Sfîntului Andrei i-au cazut sortii sa propovaduiasca Cuvîntul lui Dumnezeu în Bizant si în Tracia, apoi în tinuturile de pe cursul Dunarii si în Rusia de la tarmul Marii Negre, apoi în toata Tracia, în Epir, în Grecia si în Peloponnes, unde a adus multimi mari de oameni la Credinta, sfintindu-le apoi episcopi si preoti. In cetatea Patras el a lucrat multe minuni mari întru Numele lui Hristos, si a cîstigat pre multi pentru Domnul. Printre noii credinciosi s-a numarat si fratele si sotia Proconsulului Aegeates. Furios, Aegeates 1-a supus pe Sfîntul Andrei unor torturi bestiale, apoi a ordonat rastignirea lui pe cruce. Fiind înca viu Sfîntul pe cruce, el i-a povatuit pe credinciosii strînsi în jurul ei. Poporul acela a voit sa urce si sa îl dea jos de pe cruce pe Sfîntul Andrei cu orice de pret, dar Sfîntul nu i-a lasat. Atunci el s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ei, iar trupul lui s-a înconjurat de o lumina nemaivazuta. Acea stralucire a stat vreme ca la jumatate de ceas, iar cînd ea s-a dus, Sfîntul si-a dat fericitul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. Asa si-a încheiat alergarea lui pamînteasca Cel Mai întîi Chemat Apostol, primul dintre Cei Doisprezece Apostoli care L-a cunoscut personal pe Mîntuitorul Hristos si I-a urmat Lui. Sfîntul Andrei a luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 62 de la întrupare. Sfintele lui moaste au fost duse la Constantinopol; capul lui a fost mai pe urma dus la Roma, iar o sfînta mîna la Moscova.

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine ! ( Sfântul Ioan Damaschin )

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.

De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.

Sfântul Ioan Damaschin

Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu... ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. 

Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Intristare si durere simtim cand nu suntem cu Hristos.. ( Sfântul Nicolae Velimirovici )

Cu adevarat Hristos este pururi cu noi, precum lumina este pururi cu ochii care vad. Dar mare este intristarea cand ochii sufletului nostru sunt inchisi, pentru ca in zadar se osteneste Lumina sa intampine vederea ochilor nostri. O, ce intristare si durere simtim cand nu suntem cu Hristos!

 

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mântuirii sufletului său... ( Sfântul Paisie Aghioritul )

Oricine privește și primește căldura mântuirii sufletului său,

lupte, provoacă, este roditor, hrănește spiritual și se bucură în mod angelic.

Sfântul Paisie Aghioritul

Cuvintele noastre devin o binecuvântare... ( Maicii Gavrilia )

Când mintea (nous) nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu,chiar și când spunem "Bună ziua", cuvintele noastre devin o binecuvântare.

Maicii Gavrilia

Hristos, prietenul nostru... ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

De ce acest titlu? deoarece suntem prea orbi sufleteste incat sa ne observam Prietenul adevarat. Cati dintre noi am fost raniti sau dezamagiti de prieteni pana acum? Din opiniile adunate, foarte multi.

As vrea sa va vorbesc in cateva randuri...despre un altfel de prieten. El niciodata nu m-a tradat, niciodata nu mi-a intors spatele. Niciodata nu s-a suparat pe mine si nici nu m-a dezamagit vreodata. Nu este numai prietenul meu, ci si al vostru. Defapt...este prietenul celui care-L cauta cu adevarat. (Georgiana)

Iata ce ne spune Parintele Porfirie:

" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul