Erau doi oameni gospodari si s-a întâmplat, cum se întâmpla si astazi, ca nu aveau copii. Si ei s-au rugat mult lui Dumnezeu sa le dea copii, cum s-au rugat Sfintii Parinti Ioachim si Ana si altii. Dar Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru ca ei n-au avut atâta credinta.
Dupa ce s-au rugat si au vazut ca Dumnezeu nu le da nici un copil, s-au sfatuit, zicând: "Mai femeie, noi avem multa avere si ca mâine vom muri. Hai sa luam un copil de suflet!"
Si s-au înteles amândoi si au luat un copil parte barbateasca si l-au crescut cu mare atentie si l-au învatat scoala si a venit vremea sa-l casatoreasca. Atunci s-a logodit cu o fata de neam bun, dar care îi cerea multa avere. Când a fost sa se aseze zestrea, ce-i da baiatul fetei, baiatul îi spune tatalui sau:
- Tata, daca m-ai înfiat si numai pe mine ma ai, cui ai sa-i dai averea? Deci, ca sa pot reusi sa iau fata aceea în casatorie, sa-mi dai toata averea în scris mie!
Mama s-a învoit, ca stia ca are avere multa, dar tatal sau, mai prudent, si ca barbat, a zis:
- Ba nu, mai baiete! Este adevarat ca am avere multa si am sa ti-o dau tie toata. Dar eu am sa fac cu tine un act cu clauza. Jumatate din avere ti-o dau acum, iar jumatate dupa moartea noastra. Tot tie îti ramâne, dar cât voi trai, voi avea si eu jumatate, ca nu cumva pe urma sotia ta sau fiii tai sa-mi zica: "Du-te de aici, ca n-ai nici un drept!" Sa stiu ca am si eu avere!
Ce s-a întâmplat? Baiatul, vrând-nevrând, a trebuit sa primeasca. Dar satana i-a pus în inima acest gând: "Stii ce sa faci daca îti da toata averea numai dupa moarte? Omoara-l mai repede si apoi îti ramâne tie toata averea!"
Dar el, daca ar fi avut constiinta si frica de Dumnezeu si s-ar fi dus la un duhovnic sa se spovedeasca, ar fi scapat de gândul cel rau. Caci, oricând îti spune satana sa faci ceva, daca te-ai spovedit, ai scapat de gândul cel rau. Ca asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi ascunde gândurile sale.
Deci el avea de gând sa-l omoare pe tatal sau, dar n-a spus nimanui. Zicea el: "Am sa-l omor, ca dupa aceea o sa-mi ramâna mie toata averea!" Dupa trei ani de la casatorie, într-o primavara, în vremea aratului, a pus împreuna cu tatal sau, cum se întâmpla si astazi, un plug cu patru boi. Si avea tarina lui la marginea unei paduri. Având plugul din lemn, tatal lui a luat barda si s-a dus la tarina sa are. Când au tras la popas, i-a zis satana feciorului sau: "Iata acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda si omoara-l pe tatal tau!"
Si asa a si facut. S-a uitat în stânga si-n dreapta sa vada daca nu-i nimeni. Si când a vazut ca nu-i nimeni, s-a dus si a luat barda de la plug, s-a repezit la tatal sau, care nici nu se gândea la asa ceva, si i-a taiat capul. Apoi l-a luat de par, l-a dus în iarba la marginea padurii, a dus si trupul si cu un lemn de la plug a facut o groapa, l-a acoperit si a pus iarba pe deasupra.
Dupa ce l-a ucis pe tatal sau, fiindca pâna seara mai era o bucata de vreme, a mânat boii singur. Seara s-a dus acasa si a început s-o ia la ocara pe maica-sa si pe femeia lui:
- Dar ce-a facut tata acasa, ca m-a lasat singur cu plugul pe ogor?
Femeile au raspuns:
- Mai omule, n-a venit tatal tau acasa!
- Ei, uite, m-a lasat singur cu patru boi sa ar si-i tare greu singur!
Sa vedeti pâna la urma ce s-a întâmplat! Au asteptat sa vina batrânul de la câmp. A asteptat si maica-sa si femeia lui, dar de unde sa mai vina? A trecut o luna, doua, si toata lumea spunea în sat: "Mai, barbatul cutareia nu mai vine! S-a pierdut omul acela. Ce s-o fi facut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a întâmplat cu el?" Nimeni nu banuia ca l-a ucis feciorul sau. Dar iata ce s-a întâmplat.
Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns sângele lui Abel. Acest om care a ucis pe tatal sau a început sa slabeasca. Nu mânca, nu bea, nu dormea. Se tot uita asa într-o parte. Întorcea capul si iar se uita în acea parte si privea speriat în toate partile.
Stiti de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tatal sau cu capul în mâna si auzea un glas: "Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?" Daca se uita în castronul cu mâncare, îl vedea acolo cu capul în mâna; daca se culca pe perna, îl vedea acolo cu capul în mâna; daca se ducea pe drum, îl vedea si se speria; se uita în alta parte, dar auzea iarasi glasul: "Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?"
Si cu frica aceasta a trecut un an. Vazându-l mama si sotia lui tulburat, au priceput si au zis: "Omul asta are ceva pe constiinta! Mare lucru de nu l-a omorât el pe tatal sau!" Într-o seara îl iau ele amândoua cu blândete:
- Mai omule, de când a disparut tatal tau te vedem tot tulburat! Nu prea manânci, nu prea dormi! Parca esti speriat. Ai slabit, te-ai uscat! Ce ai? Daca ai ceva pe constiinta, spune macar la un duhovnic, ca tu ori ai sa înnebunesti, ori ai sa mori!
- Nu pot sa va spun voua! Dar vreau sa merg la o manastire, ca sa ma spovedesc!
Si l-au dus la o manastire, mama si sotia lui, unde era un sihastru. Duhovnicul l-a întrebat de ce este asa speriat si slab si ce are pe constiinta, iar el a zis:
- Parinte, eu am omorât pe tata, ca sa obtin de la el averea pe care trebuia s-o mostenesc. De atunci nu mai pot nici dormi si nici mânca! Atâta mustrare de cuget am si o spaima mare, ca unde ma uit, îl vad pe tata cu capul în mâna si tot zice asa: "Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?"
- Ei, fiule, a zis duhovnicul, aceasta-i mare crima si trebuie canon aspru! Du-te acasa si timp de sapte ani de zile sa nu manânci decât o data în zi dupa apusul soarelui, mâncare fara untdelemn, si sa faci câte 500 de metanii pe zi. Dupa sapte ani sa vii la mine iar!
S-a dus acasa si a spus femeilor:
- Timp de sapte ani de zile sa-mi faceti mâncare de post. Dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum este în Postul Mare, miercurea si vinerea.
Atunci au înteles ele ca i-a dat canon aspru pentru ca a ucis pe tatal sau, dar el tot n-a vrut sa spuna mamei si sotiei sale. Si îsi luase camaruta lui si traia în curatie, ca nu i-a mai trebuit nici femeie, nici nimic. Post si rugaciune si plângere si suspine si metanii, sa îmblânzeasca pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui.
Dupa un an - doi, tatal sau aparea tot mai rar. Când a ajuns la sapte ani, tatal lui aparea cu capul în mâna, cam la 2-3 saptamâni, dar tot mai aparea. El se învatase cu postul si avea si la mâini si la picioare bataturi de la canon, de câte mii de metanii a facut.
Si plângea omul si se ruga si postea. Iar la sapte ani s-a din nou la duhovnic si i-a zis:
- Parinte, eu sunt acela caruia mi-ati dat canon sapte ani.
- Ei, tu esti, fiule? Ai facut canonul?
- L-am facut, parinte!
- Mai vine tata cu capul în mâna?
- Mai vine, parinte, dar mai rar, si multumesc lui Dumnezeu ca mai pot dormi un ceas-doua noaptea, ca atunci nu puteam si eram sfarâmat.
Atunci i-a zis duhovnicul:
- Du-te acum unde l-ai îngropat si asculta daca se mai aude vocea lui. De vei auzi ceva, vino sa-mi spui si apoi stiu eu ce are sa fie cu tine!
Deci s-a dus unde stia ca l-a taiat si l-a îngropat pe tatal sau. Dar, cu câteva sute de metri, înainte de a ajunge la marginea padurii, a auzit un glas din iarba care striga asa: "Judecata! O, judecata!" Si din ce se apropia, glasul acela se auzea tot mai tare. Iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaima mare, atât de tare striga tatal sau: "Judecata! O, judecata!"
Deci s-a întors înapoi si a venit la duhovnicul manastirii, aproape iesit din minti, de mare spaima.
- Ce-ai patit, fiule?
- Vai de mine, parinte! M-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apropiat, am auzit un glas care striga asa: "Judecata! O, judecata!" Cu cât ma apropiam, cu atât striga mai tare. Iar când am ajuns foarte aproape, m-a cuprins spaima si m-am întors. Oare ce sa fie asta, parinte?
Si a zis duhovnicul:
- Fiule, tatal tau cere judecata lui Dumnezeu asupra ta! Dar nu stiu un lucru: daca cere judecata în lumea aceasta sau în cealalta. Deci, bine ar fi sa fii judecat în lumea aceasta!
- Parinte, dar de unde am sa stiu eu aceasta?
- Iata, fiule. Daca judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, are sa fie bine. Ai sa tragi un necaz mare si ai sa scapi în cealalta lume; te duci acolo la bine. Iar daca judecata lui Dumnezeu te urmareste dincolo de mormânt, este mult mai greu! Fiule, acum du-te acasa si daca pe drum nu vei pati nimic, mai fa un an de zile canon si apoi vino iar la mine! Iar daca ai sa întâlnesti un necaz mare în drumul acesta spre casa, sa-l rabzi cu mare barbatie de suflet, ca prin necazul acela ai sa te curati si ai sa scapi de osânda pe care o ai asupra ta, ca ai fost ucigas de tata!
Deci a plecat omul îngândurat. Dar de la manastirea aceea pâna la satul lui, trebuia sa treaca printr-un târg. Si femeia lui, când a plecat el de acasa, i-a spus asa:
- Mai omule, din cauza ta, ca tu nu manânci nici carne, nici oua, nici brânza, si noi ne-am uscat. (Ca asa se întâmpla în casa. Când nu manânca unul de dulce, nu manânca nici ceilalti; iar când în casa tin toti si numai unul manânca de dulce, nu se prinde de el, de parca ar mânca iasca). Tu daca ai sa treci prin târg, te rugam adu-ne o bucata de carne sa facem putina zeama, macar acum, ca n-am mâncat de sapte ani si am uitat de gustul ei.
Caci din cauza lui ca postea de atâtia ani, se uscasera si mama-sa si femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea.
De aceea, trecând el prin târg, si-a adus aminte si s-a dus la un macelar. Dar era spre seara si se vânduse toata carnea si nu mai era pe taraba acolo decât un cap de oaie, zvântat bine. Deci a împa-chetat capul cel de oaie zvântat bine, a platit, l-a pus în traista si a apucat-o pe o ulita a târgului care urca la deal. Mergând la deal, ce s-a întâmplat? A început sa curga din traista sânge mult, fierbinte, pe drum. Si oamenii, când au vazut, au zis:
- Stai, omule! Ce ai în traista? Ai taiat un porc? Ce-i, ca uite, în urma ta curge dâra de sânge?!
Iar el a zis:
- Da' de unde! Am cumparat un cap de oaie si acela n-avea sânge! De unde sa fie?
Si când s-au uitat oamenii în traista lui, ce cre-deti ca era? Capul tatalui sau, proaspat taiat, atunci. Iata ca judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când l-au vazut oamenii, au chemat politia: "Oameni buni, veniti ca un om a taiat capul altuia si-l duce în traista!"
S-a adunat lumea de mirare mare:
- Mai ucigasule, dupa ce l-ai taiat, îl mai si duci pe drumul mare? Cum ai avut tu curajul asta?
Dar el, când a vazut ca judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis:
- Stati, oameni buni, ca va spun adevarul! Cu adevarat sunt ucigas! Cu adevarat m-a ajuns judeca-ta lui Dumnezeu, dar nu l-am taiat acum.
Si mai adunându-se câtiva oameni, l-au cunoscut si au zis:
- Asta-i tatal sau!
- Asa este, dar nu l-am taiat acum, sunt opt ani de atunci.
- Ei, tu crezi ca poti minti lumea? Dar capul este taiat acum, numai ca nu vorbeste!
Atunci el a fost nevoit sa spuna adevarul si s-au dus cu totii la locul unde l-a taiat. Si când au sapat, l-au gasit pe tatal sau îngropat si putred, dar fara cap. Capul îl pusese îngerul în traista la el si a facut din capul cel de oaie, capul tatalui sau. Si atunci s-au încredintat toti ca l-a ajuns judecata lui Dumnezeu.
Si era atunci pedeapsa dupa lege, cap pentru cap, si i-au spus:
- Baiete, pregateste-te sa pui capul tau pentru capul tatalui tau!
Dar duhovnicul a spus:
- Dati-mi voie sa-l spovedesc si sa-i citesc o dezlegare!
Iar el, când a vazut pe duhovnic lânga dânsul, a cazut cu lacrimi si a început a plânge cu toata puterea si a zis:
- Parinte, nu ma lasa!
Dar duhovnicul i-a zis:
- Fiule, nu te teme! Ti-am spus ca daca ai sa patesti un necaz mare în drumul acesta, are sa te ierte Dumnezeu! Deci ai sa ai bucurie mare, ca îti rasplateste pentru pacatul tau în lumea aceasta.
Si l-a spovedit preotul în fata tuturor si l-a împartasit cu Preacuratele Taine si a zis celor ce tineau sabia:
- Împliniti porunca voastra, ca eu mi-am facut partea mea fata de acest suflet!
Si când a fulgerat sabia, a cazut capul lui într-o parte, chiar în locul unde omorâse pe tatal sau. Iar când a cazut capul pe brazda, un porumbel alb a zburat de pe umarul lui si s-a ridicat la cer.
Si asa acest tânar, dupa atâtia ani de pocainta, pâna nu a platit cu sângele sau, sângele tatalui sau, nu a fost iertat.
*
Vedeti, fratilor, pentru o ucidere câta pocainta, câte lacrimi, câte metanii, câta durere, câta întristare si tot nu a fost iertat, pâna n-a dat capul sau pentru tatal sau! Deci, bagati de seama ca fiecare prunc, fiecare copil, este un om, un om desavârsit, înca de atunci de când s-a zamislit, ca asa a lasat Dumnezeu. Deci sa nu va ucideti copiii, ca sa nu va ajunga osânda Dreptului Judecator.
Parintele Cleopa
IN VINEREA DIN PRIMA SAPTAMANA A SFANTULUI SI MARELUI POST, CUVANT DESPRE SPOVEDANIE
In cele patru seri, cate au trecut de la inceputul postului pana aseara, am fost martori cu totii la Canonul cel Mare, fiecare din cele patru parti ale Canonului [fiind] urmata de cantarile acestea specifice Postului mare: Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor si celelalte cantari in care sunt presarate si multe invataturi pentru viata noastra crestina. La sfarsitul fiecareia, dupa cum stiti, am avut si sfaturi duhovnicesti de inalta tinuta, rostite aici in fata si in auzul tuturora, de preasfintitii vladici tineri, in ultimele trei zile. Si au talcuit cu adancime intelesul acestui mare si sfant Canon, astfel incat nu ar mai fi cazul sa va mai obosesc si eu cu un cuvant, acum, la sfarsitul acestei zile de vineri seara. Dar, totusi, indraznesc. S-ar cuveni poate sa spunem un cuvant despre Maica Domnului, caci ea apare in fiecare rugaciune din Biserica noastra, fiecare grup de rugaciuni se incheie cu implorarea sau cu invocarea Maicii Domnului. Ea este prezenta in viata fiecarui crestin si in slujbe deasemenea. Poate ar fi bine sa vorbim despre ea, insa pentru ca [in curand] ne intalnim cu sfanta ei Buna Vestire, ramane pentru atunci un cuvant in cinstea ei.
Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Se cuvine, fara indoiala, sa cerem iertare de la El, si nu o iertare formala, ci o iertare cu lacrimi, ca sa ne spele cu adevarat aceste intinaciuni launtrice, pentru ca de El nu scapam, frati crestini, Dumnezeu e mereu prezent in viata fiecaruia dintre noi; mereu se inregistreaza viata noastra de toate zilele.
Spune acel cuvant cumplit Mantuitorul Hristos: ca in ziua aceea a Judecatii, vom da seama fiecare pentru tot cuvantul desert rostit de-a lungul vietii noastre. Apoi cate cuvinte urate, desarte, spurcate, netrebnice vorbim de-a lungul vietii? Si le uitam. Ele insa nu se uita, se inscriu undeva in subconstient, si in ziua aceea se va ridica acest capac care le inchide ca intr-un mormant, vor aparea toate vii inaintea noastra si ne vor da de mare rusine inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor cerului si a intregii omeniri. Asa incat trebuie sa ne curatim de aceste spurcaciuni launtrice, de acest balast de pacate. Sa ne curatim, pentru ca in imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, asa ne spune sfantul apostol Pavel care a fost ridicat pana la al treilea cer, incat stia ce-i acolo. Mantuitorul Hristos Insusi ne spune cu foarte multa precizie acest lucru. De aceea, cat suntem inca in aceasta viata, cat avem libertatea de a ne ruga, de a cere lui Dumnezeu iertare, de a spala aceste pete de pe haina cea luminoasa a sufletului nostru, haina luminata la botezul nostru, din pruncia noastra, cat inca putem fi pe acest pamant, putem plange, putem cere iertare si ne putem cu adevarat lumina. Atunci va fi prea tarziu si nu va fi luata in seama nici una din plangerile noastre.
Pentru ca acest Canon, asa cum am spus, e o tanguire, o plangere de jale sau o marturisire, in care ne plangem faptele noastre cele rele, de la inceputurile lumii, de la Adam si Eva si pana la sfarsitul vietii noastre, cand ne vom intalni in fata dreptului Judecator cu faptele noastre, in aceasta confruntare cu noi insine. E o marturisire in acelasi timp: marturisim in acest Canon toate pacatele pe care le-am facut fiecare din noi, le recunoastem acolo. Canonul are aceasta nota specifica: „eu sunt cel pacatos”, ne recunoastem fiecare in parte vina noastra. Asa este compus acest Canon, pentru ca insusi autorul se socotea pacatos, desi era un sfant. De aceea marturisirea Canonului, cuprinsul lui ne indeamna sa ne marturisim si noi pacatele, fiecare in felul lui si in intimitatea lui, sa ne adunam gandurile, faptele, uraciunile si sa le spalam, sa le curatim, sa le aruncam din noi insine.
Se intampla ca foarte multa lume neglijeaza acest lucru, neglijeaza si se tot aduna mereu pata dupa pata, pacat dupa pacat, pe acest strat launtric al omului cel duhovnicesc din noi. Se aduna in asa masura incat, la un moment dat, ni se pare ca nu mai avem nevoie sa ne mai curatim, sa ne mai spalam. Iata, chiar astazi se plangea cineva, o biata sotie, ca sotul ei care nu se spovedise din tinerete, a murit de un atac de cord. Avea ca orice om pacatele lui, dar niciodata nu s-a spovedit si nu s-a impartasit. Mai zilele trecute, venise o batrana de 75 de ani si spunea ca [numai atunci] cand era copila, eleva de scoala primara, s-a spovedit de sila, impinsa de maica-sa la spovedanie. Atata amar de ani, atatea pacate suprapuse pe sufletul ei, pe omul cel dinlauntru! Inchipuiti-va ce coaja, ce solzi de nesimtire, ce ermetic inchis [este] acest suflet, fara legatura cu bunul Dumnezeu! Pentru ca suntem ca intr-o carcasa prin care nu mai poate respira duhul lui Dumnezeu, aerul cel duhovnicesc (…).
Canonul, chiar la inceput, are o nota foarte personala. Iata cum incepe, ca o marturisire:
„De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase, ce inceput voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum? Ci, ca un milostiv, da iertare gresalelor mele (…). Ravnind neascultarii lui Adam celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea pururea fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele (…). Am pierdut darurile cele dumnezeiesti daruite de Tine. Intinatu-mi-am haina trupului si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului (…). Ruptu-mi-am vesmantul cel dintai care mi l-a tesut mie Ziditorul cel dintru inceput. Pentru aceasta zac acum gol“.
Si Canonul deapana mereu asemenea tanguiri dinlauntru, cum am mai spus, cautand o respiratie, o inaltare, o luare de legatura cu prea bunul Dumnezeu.
Toate aceste spuneri ale Canonului, frati crestini, ne amintesc noua, crestinilor, de parabola fiului risipitor. Fiul risipitor, pilda vietii lui, este de fapt experienta fiecaruia dintre noi, barbat sau femeie. E un moment dat in viata noastra cand avem nevoie, parca, launtric, de aceasta libertate — asa zisa libertate: „Sa-mi fac de cap. Las sfaturile parintilor, ale profesorilor, ale cartilor bune si vreau sa simt eu aceasta libertate“. Si Dumnezeu acorda fiului risipitor care era copilul Lui, o parte din lume — sau o acorda fiecaruia dintre noi, pentru ca suntem toti liberi. Si o luam razna prin lume, prin pacate si ajungem la acea tara straina in care e foamete de cuvantul lui Dumnezeu si ne intalnim cu tot felul de pacate, cat avem niste posibilitati. Iar daca nu, foametea este asa de mare, incat nu avem nici o zdreanta pe noi, nici o roscova macar, acelea pe care le mananca animalele la care ajungem pastori. Aceasta departare de Dumnezeu pana aproape de pieirea noastra, este o experienta dorita de fiecare dintre noi la un moment dat, ca dupa aceea sa vina saturatia de rau si de mizerie si intoarcerea inapoi la casa parinteasca. Si Dumnezeu prea bunul ne asteapta si ne primeste. Ne permite aceasta ca sa ne inteleptim, sa nu mai facem si alta data aceste greseli. Si, adevarat, [cei] care se intorc din viata de pacat, traind acest amar, aceasta mizerie a pacatului, acest venin al pacatului, se gandesc cu dispret si cu ura impotriva a ceea ce au trait.
Acest sfant si mare Canon e de fapt aceasta experienta. Cei dinaintea noastra au facut aceste pacate, spune in Biblie — care este o carte foarte sincera, spune lucrurile cum au fost. Si toate au o semnificatie si un simbol pentru fiecare, in viata noastra. Ea ne arata caderile si intoarcerile [oamenilor] catre Parintele ceresc. Aceasta parabola a fiului risipitor [ne arata] experienta negativa, dupa aceea intoarcerea catre cele bune si sfinte, catre care suntem haraziti si catre care trebuie sa mergem — pentru ca acolo vom ajunge si ar fi pacat de osteneala de o viata intreaga, ca sa muncim, sa viem pentru iad, pentru intuneric, pentru foc, nu pentru lumina, bucurie si pace! Deci, despre spovedanie este vorba in acest mare si sfant Canon.
Prima spovedanie a fost la inceputul omenirii, chiar la stramosii nostri cei dintai, Adam si Eva. A avut loc in raiul din Eden, cand Dumnezeu provoaca pe Adam si pe Eva la o marturisire personala, asteptand o descriere cinstita a modului cum au pacatuit si a cauzei care i-a determinat la pacat. „Pentru ce ai facut aceasta”?, o intreaba Dumnezeu pe Eva. Femeia da vina pe sarpe. Dumnezeu il intreaba in chip deosebit pe Adam: „Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci”? Adam ocoleste raspunsul si da vina pe insusi Dumnezeu, spunand: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie impreuna cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat”!
Lucru asemanator s-a intamplat si cu Cain. Dumnezeu il provoaca sa-si marturiseasca crima facuta impotriva fratelui sau Abel, insa el refuza sa raspunda direct, spunand ca nu este pazitorul fratelui sau. Asa ca de la inceputul omenirii inca e aceasta sovaiala, aceasta lipsa de raspundere pentru faptele noastre pe care ar trebui sa le marturisim sincer si deschis si sa cerem iertare pentru ele. De atunci inca oamenii bajbaie, oamenii evita sa fie sinceri cu ei insisi, dar mai ales cu aceia catre care trebuie sa dea un raspuns.
Doi dusmani apar in viata oamenilor, cand sunt trasi la raspundere pentru faptele lor cele rele: rusinea si teama. Rusinea de a nu fi dispretuiti si teama de a nu fi descoperiti si pedepsiti. Acesti dusmani au aparut in constiinta primilor oameni si apar in constiinta fiecaruia dintre noi, cand ne gandim sa ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertarii pacatelor. Desi gresim si ne incarcam zilnic de multe pacate, facute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lasam sa treaca timpul si trec anii, pentru multi trece viata toata, fara sa se descarce de povara pacatelor si fara sa se spele de intinaciunea care se depune pe haina cea nevinovata a sfinteniei din noi, din clipa sfantului botez. Aceasta zgura, acest balast greoi ne inchide porii sensibilitatii noastre launtrice si nu mai putem respira vazduhul cel duhovnicesc, devenind ca un pamant pustiu si sec, cum spune psalmistul, in care nu mai poate incolti nici un gand sfant, nici o ravna, nici un rod din cele ceresti. Nu mai putem crede in Dumnezeu, nu mai putem iubi cu adevarat nici pe oameni si nici pe Dumnezeu. Pacatele ascunse si nemarturisite sunt ca niste soareci care rod in noi radacinile faptelor noastre bune, daca le avem. Si in locul lor odraslesc si cresc in noi faptele cele rele, cu toate urmarile lor nenorocite pentru viata noastra de aici si de dincolo. Aici ne amarasc viata si ne instraineaza de Dumnezeu, iar dincolo de mormant propriile noastre fapte rele ne vor acuza ca niste demoni cumpliti in ziua Judecatii. Si nu vom putea scapa de ele, cum spune sfantul Efrem Sirul undeva. Faptele noastre bune vor fi ca niste ingeri buni, iar faptele noastre rele vor fi ca niste ingeri rai. Se tin de noi scai si spun: „ale tale suntem”, „tu ne-ai facut”! Si daca sunt mai multe rele, ne pierdem. Daca sunt mai multi ingeri buni, mai multe fapte bune, Dumnezeu ne ajuta si, in cumpana aceasta a dreptatii Lui si a dragostei Lui, scapam de acea pedeapsa, de acea osanda la care suntem amenintati mereu in Sfintele Scripturi.
La tainuirea pacatelor ne indeamna si firea noastra pacatoasa si ne ajuta si vrajmasul diavol, despre care sfantul Ioan Gura de Aur spune ca el ascunde rusinea oamenilor cand vor sa pacatuiasca. Iar dupa ce au savarsit pacatul, tot el, vrajmasul diavol, le aduce aminte ca trebuie sa se rusineze de ceea ce au facut, ca sa nu fie sminteala pentru duhovnicii lor, fata de care trebuie sa apara ca niste persoane cinstite si cuminti. Iar aceasta socoteala este o mare greseala, frati crestini, si o mare inselare, pentru ca este bine sa ne rusinam de oameni si sa ne temem de Dumnezeu atunci cand savarsim pacatul sau inainte de a savarsi pacatul, nu dupa ce l-am savarsit. Pentru ca ce rusine poate fi cand vrei sa scapi de o boala si te arati doctorului asa cum esti, vrand sa te vindeci? Ce rusine poate fi cand vrei sa te speli de necuratiile din suflet, sa iesi din slujba diavolului si sa intri in slujba lui Dumnezeu? Si-a pierdut oare cinstea marele proroc David care si-a marturisit pacatele in public, cu psalmul 50, sau sfantul apostol Pavel sau Maria Magdalena sau fericitul Augustin sau Maria Egipteanca sau alti mari pacatosi care s-au recunoscut ca mari pacatosi in public, marturisind pacatele lor? Dimpotriva, ei sunt mari in fata lumii intregi si sunt sfinti inaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru curajul si sinceritatea cu care si-au marturisit gresalele si faradelegile lor.
Pentru ca spovedania noastra sa insemneze cu adevarat o curatire si o reinnoire sufleteasca launtrica trebuie, mai inainte de a merge la spovedanie, sa ne pregatim. Cum sa ne pregatim? Unii dintre dumneavoastra stiu acest lucru. Sunt niste ghiduri chiar, in care sunt insirate o multime de pacate facute de diferiti. Citindu-le, te recunosti in ele si notezi pe o bucatica de hartie cele ce-ti apartin tie. Si la unii se aduna patru sau opt pagini, pe hartie mare. Asa, cand vii nepregatit, neprevenit, ti se pare ca nu ai facut nimic. Vezi in ce constau aceste pacate, aceasta pulbere fina si murdara care cade pe suflet, culegand din aceste ghiduri sau din meditatiile tale [relele] din viata ta, iti dai seama cat de pacatos esti inaintea lui Dumnezeu.
Sfintii, care au fost sfinti si au facut minuni, se rugau in preajma mortii lor (ca erau anuntati), sa le prelungeasca Dumnezeu viata inca cu cateva zile ca sa se poata pocai, pentru ca isi vedeau aievea faptele lor in cele mai mici amanunte. Noi insa, daca n-am ucis, daca n-am furat nu stiu ce lucru foarte scump si mare, daca n-am avut un proces rasunator (…), nu suntem pacatosi. Insa pacatele noastre sunt foarte multe, foarte dese si foarte usor se lipesc de sufletul nostru, asa ca praful sau ca particelele de carbune intr-o uzina, se depun una peste alta si ne simtim negri si pe chip, si pe maini, si pe trup. Cand ne spalam abia vedem cata negreala curge dupa spalarea mainilor noastre. Cam asa sunt si aceste pacate care se aduna in firea noastra launtrica, de care trebuie sa scapam. De aceea, e bine sa ne facem inaintea spovedaniei aceasta lista de pacate, s-o avem la indemana, pentru ca si vrajmasul diavol le mai acopera: „Asta?! Toata lumea face pacate din astea”! Daca fac, de pilda, femeile, iertati-ma, avortul, toata lumea face avorturi. Daca fac alte ticalosii, cat mai murdare si mai ascunse — „toata lumea face asa, am facut si eu”. Acolo, la Judecata, fiecare va da seama de propria lui persoana, indiferent de ceilalti. Asa incat sa cobor in mine, sa vad in ce consta propria mea greseala, s-o marturisesc plangand, sa hotarasc ca, dupa aceea, sa n-o mai savarsesc niciodata, altfel nu mi se iarta.
Tot asa, inainte de spovedanie, frati crestini, e bine sa ne impacam cu dusmanii nostri. Pentru ca sunt uri din acestea tacute, in familii sau intre prieteni, fosti prieteni sau in grupari mai mari. Si tin urile acestea multa vreme. Vii si te spovedesti, insa dusmanul te uraste si tu il urasti pe el, esti mereu in dialog cu el si nu te poti ruga ca sa fii iertat, pentru ca nici tu nu ierti. De aceea, inaintea spovedaniei este foarte necesar sa ne iertam cu toti aceia cu care suntem impricinati. Si, de asemenea, inainte de spovedanie trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu. Sa ne rugam sa ne dea duhul umilintei, al pocaintei, ca adeseori noi nu ne dam seama ca suntem pacatosi. Fara aceasta cainta launtrica, spunem asa, niste lucruri… o spovedanie formala. Aceasta nu e vindecatoare pentru noi. […] Asa incat aceasta umilinta, acest duh al lui Dumnezeu il putem cere inainte de spovedanie, acest har, ca sa ni se ierte noua greselile: fie dupa o carte de rugaciune, fie ca ne rugam noi insine, cerand acest ajutor dumnezeiesc ca sa ne putem cobori in noi, sa ne putem recunoaste propriile noastre pacate.
Cand ne aflam la scaunul marturisirii, frati crestini, revenim la cei doi dusmani, frica si rusinea. Vine credinciosul si vrea sa marturiseasca, insa ii e rusine, ii e jena sa spuna. Sunt unii care merg la cativa duhovnici, spun la unul o parte, la altul o parte, ca sa para mai putin vinovati. Frati crestini, spovedania este activa pentru noi si folositoare, cand ne ducem anume sa ne umilim acolo. Si ne umilim nu in fata preotului, nu atat in fata lui, ci in fata Judecatorului care este Mantuitorul Hristos. El e in chip nevazut intre noi, intre credincios si duhovnic, este Insusi Mantuitorul Hristos care primeste marturisirea noastra, Lui ne marturisim, El ne iarta. Noi [preotii] suntem numai niste mijlocitori intre dumneavoastra, credinciosii, si Mantuitorul Hristos. De aceea, cand spui cu toata cainta, Lui ii spui, pe El Il rogi sa te ierte. Si El te iarta cu adevarat, daca vede aceasta revarsare din suflet, aceasta cainta adanca din toata fiinta ta. Pentru ca duhovnicul este legat de acest secret al spovedaniei, nu spune nimanui ceea ce primeste de la penitent, [de la] cel care se marturiseste. Sunt pedepse cumplite pentru duhovnic, pana acolo incat i s-a taiat limba unui duhovnic care a spus ceva de la spovedanie. In canoanele acestea care sunt de doua mii de ani, sunt fel de fel de pedepse, (constrangeri, ca sa fie pastrat acest secret al duhovniciei, spus numai intre [credincios], duhovnic si Iisus Hristos Mantuitorul nostru, care iarta pacatele noastre.
Ca incheiere am sa citesc din cartea Marturisire ortodoxa [7. Părintele citează aproximativ răspunsul la întrebarea CXIV din cap. I. Vezi Mărturisirea de credinţă a Bisericii ortodoxe, Bucureşti 1981]. jumatate de pagina, pentru a vedea ce ne spune despre spovedania noastra inaintea lui Dumnezeu, ce roade, ce folos avem din spovedanie. Marturisirea ortodoxa, vorbind despre foloasele pocaintei, spune asa:
„Cel dintai folos este acesta: precum prin pacat pierdem nevinovatia pe care am capatat-o prin sfantul botez, tot asa prin pocainta dobandim din nou aceasta nevinovatie. Precum prin pacat ne lipsim de harul lui Dumnezeu, tot asa prin pocainta il primim din nou”,
acest har, aceasta inviorare totala din fiinta noastra.
„Precum prin pacat cadem in robia diavolului, prin pocainta ne izbavim din aceasta robie”.
Si, in sfarsit,
„precum prin pacat intra in cugetul nostru rusinea si frica, tot asa prin pocainta se intoarce in noi pacea si bucuria si indrazneala, asemanatoare cu aceea pe care o au copiii catre parintii lor”.
Ţinand seama de toate acestea, frati crestini, ne intoarcem cu umilinta si cu toata fiinta noastra catre induratul Dumnezeu, cum spune Canonul cel mare. De cate ori cadem, sa ne ridicam; de cate ori gresim, sa ne caim si sa ne rugam lui Dumnezeu zicand:
„Doamne, Tu care stii cele ascunse ale inimii mele, care vezi ranile si bubele si zdruncinaturile inimii mele, tamaduieste-ma Doamne, iarta-ma Doamne, curateste-ma Indurate, innoieste-ma pe mine, cel invechit in rele. Ma rog, Doamne, «lumineaza-ma si ma indrepteaza pe mine la poruncile Tale si ma invata, Mantuitorule, sa fac voia Ta» [Numeroase predici ale Părintelui Sofian se încheie cu o rugăciune spontană. Aici rugăciunea se termină cu sfârşitul irmosului De noapte mânecând… al cântării 5 din Canon.], ca binecuvantat esti in veci”.
Amin.
(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/01/parintele-sofian-boghiu-despre-spovedanie-si-canonul-cel-mare-de-ce-este-nevoie-sa-ne-marturisim-si-cum-biruim-frica-si-rusinea/
Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu. Născut la Moscova în 1896, într-o familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze caracterul tragic al existenţei umane, prin intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea, prin intermediul istoriei care îmbrăca formele absurde ale Războiului şi ale eshatologiei sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi ofiţer în trupele de geniu, părintele Sofronie nu a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită Liubianka.
În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.
În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumuseţea care domneşte în natură”.
Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator şi Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu” al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».
„Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”, acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare, înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.
Bucurie nesfârşită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum este el în adâncimea cea mai intimă a fiinţei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieţi noi”.
Lumina necreată
Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.
Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.
În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.
Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte mai puţin intru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra o atitudine critică faţă de teologia academică. Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa teologică nu este, după el, nici mântuire personală şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu este o doctrină, ci viaţă”. Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie, „O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere de la adevăr în viaţa noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”.
În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia împărătească şi profetică a lui Melchisedec, preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoţiei ierarhice a seminţiei lui Aaron.
La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în acelaşi timp, experienţa pierderii harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori , este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”.
În funcţie de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.
Întuneric şi nădejde
Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să trăiască „în acelaşi timp şi întunecimile morţii şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”. Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi, în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii sale.
Din această experienţă arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veşnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările secolului XX prin teoria sa a relativităţii, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.
Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă şi să ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înşine.
Stareţul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către Faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe care ne-o comunică.
Rugăciunea pentru lume
Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezenţa lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care suferea îi traversa inima. Asemenea stareţului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Această poruncă, după el, indică mai puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deofiinţiimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său.
„Rugăciunea pentru lume înseamnă a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…
În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mânăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mânăstiri. Era începutul unei paternităţi duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului şi sclipire a Providenţei: el care, la început era ofiţer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost un adevărat stareţ. Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze istoria şi cosmosul în Lumina Logosului. Un om al liniştii prin care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale inspirate. Un om al cuvântului, arzând precum psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu. Un om-rugăciune care dăruieşte primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări ale vizitatorilor săi. Un om purtător al Duhului Sfânt, care ştie să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei.
Spre sfârşitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mânăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparţinea mânăstirii Vatopedi. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecţiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligenţe ale epocii. Tradus apoi în nenumărate limbi, opera Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mânăstirii Simonopetra, ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988, stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.
Unicul necesar
Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operaţii importante în 1951, părintele Spfronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris. Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naştere mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Gregoire Krug.
Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mânăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunităţii. Nu este vorba de respectarea prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe pământ.
Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune, liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, liturghia nu era doar „actul unei credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent întotdeauna cu noi” . El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”.
Fundamentul spiritual al mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puţin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”.
Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem, prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu, aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi. Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi creştea fiii duhovniceşti.
Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creştină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni, părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.
După un început dificil, într-un mediu indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984).
Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate şi tradiţie. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec IV) în concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) în dubla sa natură de ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc şi verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiţia Bisericii. Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”, compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi reapropiere personală!
Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viaţă, până la sfârşit. Toţi cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până şi ultima părticică de materie”.
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/sofronie-saharov/
Bătrânul Iosif Spileotul (+1959) sporise foarte mult în viaţa duhovnicească la Muntele Athos. Ascetica sa lepădare de sine era deja proverbială, însoţită de dulceaţa iubirii aproapelui, atrăgea lângă el numeroşi „vulturi” duhovniceşti.
În continuare vom povesti o întâmplare din care se vădeşte limpede darul străvederii, aşa cum el însuşi a relatat-o ucenicului său, bătrânul Iosif Neoskitiotul (de la Nea Skiti – Noul Schit):
„Odată stăteam aici, la fereastra chiliei, îngenuncheat pe zdrenţele astea, şi mă rugam. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea prinsă în lucrarea rugăciunii, lumina a devenit din ce în ce mai puternică, iar cugetul mi s-a lăţit şi s-a îmbogăţit foarte, astfel încât toate-mi erau luminate, văzând tot până departe (era la Sfânta Ana Mică), de aici de la Katounakia, până de mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu. Nimic nu era nevăzut sau necunoscut. Lumina, cum spuneam, era atât de îmbelşugată, încât nu semăna deloc cu lumina firească a soarelui sau cu lumina artificială creată de oameni. Ci era o lumină minunată, albă, nematerialnică, ce nu se revarsă doar afară, ca lumina firească ce îngăduie celor ce văd să distingă cele aflate în exterior.
Lumina despre care vă vorbesc se revărsa şi înlăuntrul omului, astfel încât o simţea ca pe propria suflare, săturându-l ca o hrană, uşurându-i greutatea firească şi preschimbându-l astfel încât nu mai ştie dacă are trup, greutate sau limite.
Atunci l-am văzut pe fratele Atanasie venind spre noi dinspre Sfântul Pavel, ducând un sac greu. Am rămas aşa, privindu-l, până când a ajuns aici. Îi vedeam bine toate mişcările. Îl vedeam când se oprea să-şi tragă suflarea, lăsând puţin deoparte povara pe care o purta. L-am văzut apoi la izvorul Sfintei Ana, la moară, unde s-a oprit de-a băut apă, şi până în clipa când a ajuns la noi în poartă, când a luat cheia, a deschis, a intrat, a venit în faţa mea şi-a bătut metanie.
Când cugetul omului se curăţeşte, pe lângă lumina sa firească mai primeşte şi lumina Sfântului Har”.
(Iosif Sihastrul)
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/04/02/darul-stravederii-o-marturisire/
Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu. Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat.
Cred că trebuie să vorbiţi cu preotul la care se va spovedi copilul şi să-l anunţaţi că aceasta va fi prima spovedanie pentru copil. Preotul trebuie întrebat cum trebuie să procedaţi în acest caz, căci pot exista diferenţe de la o parohie la alta. Este foarte important ca preotul să ştie că este prima spovedanie şi să vă programeze atunci când nu este foarte multă lume, ca să aibă suficient timp pentru copil.
În afară de aceasta, acum au apărut diferite cărţi despre spovedania copiilor. (...)
Dar, cel mai important pentru părinţi este să evite listele de păcate pe care, după părerea lor, ar trebui să le spună copilul. Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu.
Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat. În acest caz, părinţii trebuie să stea deoparte şi să înţeleagă că Spovedania, chiar şi cea a unui copil de şapte ani, este o Taină.
Orice imixtiune, acolo unde doar Dumnezeu trebuie să aibă acces, este păguboasă. De aceea, copiii nu trebuie să fie învăţaţi cum să se spovedească, ci că spovedania este necesară.
Aceasta se poate face prin exemplul propriu, prin puterea de a recunoaşte păcatele în faţa aproapelui, în faţa copilului, dacă suntem vinovaţi, sau prin atitudinea noastră faţă de spovedanie, când ne împăcăm cu toţi oamenii cu care avem vreo neînţelegere. Toate acestea, luate împreună, nu pot să nu-l conducă pe copil spre o atitudine evlavioasă faţă de această Taină.
(Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 219-220
http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cum-sa-procedeze-parintii-inainte-de-prima-spovedanie-copilului
