Părintele Arsenie Boca este un apostol al neamului nostru. Este cel ce mijloceşte în faţa lui Dumnezeu pentru a fi scoşi din încurcătură, pentru a fi eliberaţi din sclavia patimilor.
Apostolatul său presupune lucrarea de slujitor în via Domnului. Părintele nu s-a înstăpânit peste vie, ci a slujit cu smerenie şi a altoit mlădiţele uscate. Apostolul de la Prislop îndreptează întocmirile greşite ale gândurilor noastre. Moise este supravieţuitorul poruncii criminale lui Faraon. Domnul Iisus Hristos supravieţuieşte masacrului comis de către Irod. Apostolul Zian, călugărit Arsenie, supravieţuieşte violenţelor şi umilinţelor nejustificate. Cine l-a vegheat: Miriam, Sfânta Fecioară! Preacurata l-a adoptat încă din timpul pelerinajului atonit. Şi nu l-a mai părăsit vreodată. Face parte din aceeaşi familie de copii ai Maicii Domnului, împreună cu Valeriu Gafencu, Marin Naidin, sfinţii Serafim de Sarov, Ioan din Kronstadt, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Ioan de la Rila şi Andrei Şaguna.
Apostol al iertării, părintele Arsenie insistă pe valoarea regăsirii unei averi înstrăinate. Iertarea, cheie spre libertate, depăşire a egoismului, vindecarea de depresie. Pe Domnul Hristos nu îl încurcă câtuşi de puţin moartea părintelui Arsenie. Aşa cum l-a putut ajuta în timpul vieţii, îl poate ajuta şi după moarte, poate chiar mai mult. La fel, aşa cum părintele ne-a putut ajuta înainte să treacă Dincolo, cu atât mai mult ne poate ajuta acum. Copil fiind, părintele Arsenie îi făgăduieşte tatălui său că nu va mai pierde timpul. Această promisiune îl va urmări toată viaţa. Părintele Arsenie este un om de frumuseţe hristică. Era ca un vulcan de iubire. Ştia să nu spună prea mult, spunând tot ce era de spus: să simţim crescând în noi efluvii de iubire.
Prislop. Pace adâncă, de început de lume. Departe de ispita sonoră, doar linişte. Un urcuş spre înviere, printre bolovani şi spini. E clar: iubirea covârşeşte totul. Această bucurie este sfântă, pentru că izvorăşte din Dumnezeu. Lângă un sfânt, simţi comuniunea sfinţilor şi puterea harului. Sfinţenia atrage, nu corupe. Obrăzniciile şi glumele de şezlong nu încap în această poieniţă. Ne-am oxigenat. Respirăm mai uşor. Inspirăm altceva. Cadoul dus de aici este binecuvântarea, nu magnetul. La mormântul cuiva drag vii cu flori, cu inimă smerită şi cu răbdare. Trăind ca un apostol în prezenţa Domnului Iisus, părintele, precum apostolii, şi-a sfinţit viaţa. Oameni de peste tot: Botoşani, Galaţi, chiar Oltul codat portocaliu. Toţi vin la Românul fără de vicleşug, ca într-un cantonament al bucuriei. Ne întâlnim cu părintele-apostol în lumina Crucii şi în bucuria durerii Crucii.
Balcaniada
Apostolul („cel trimis înaintea poporului cu un Mesaj”) Arsenie a înţeles că lumea se degradează tocmai pentru că îi lipseşte Evanghelia, esenţialul. Lumea nu vrea să se conecteze la sursa Hristos. În aceste condiţii tragice, supravieţuirea devine imposibilă, iar veşnicia incertă. Nu există pericolul ca Hristos să nu ne ierte. Există un singur pericol: ca noi să nu mai credem în iertarea Lui. Părintele-arhanghel nu a fost lipsit de ajutorul divin în nici o situaţie, pentru că s-a dedicat total slujirii. Iar în călătoria în care a pornit nu a uitat merindea euharistică. Doar cei ce nu lucrează pentru Hristos nu au cum să trăiească o veşnicie împreună cu El. Aşa cum profetul Daniel L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilon, apostolul Arsenie L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilonul balcanic. A fost în groapa leilor sovietici, dar a fost izbăvit. În orice lucrare, de la Sâmbăta la Drăgănescu, apostolul Balcanilor nu s-a reprezentat pe sine, ci L-a reprezentat pe Hristos, a fost o transparenţă a Lui.
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/apostolul-supravietuitor/
O remarcabila inzestrare nativa, o neobisnuita vigoare fizica, o minte patrunzatoare si bogata, o fantezie roditoare, o inima marinimoasa, bunavointa, curatia Sfantului Botez, toate acestea au alcatuit o personalitate complexa, impodobita cu daruri naturale si dobandite, un conducator innascut, luminat cu harul lui Dumnezeu.
De la varsta de 12 ani, Gheorghe il ajuta pe preotul din satul sau de munte la diferitele slujbe. La scoala este cel dintai. Din roadele viilor tatalui sau imparte saracilor. La varsta de 17 ani pleaca pe ascuns, pentru a se inrola in trupele de partizani ale lui Pavlos Melas, dar se intoarce trist, nefiind primit din cauza varstei prea mici. Mai tarziu intra in armata. Dupa terminarea acesteia pleaca in Sfantul Munte si se stabileste la Manastirea Sfantul Dionisie, unde se dedica luptelor duhovnicesti, atragand admiratia vietuitorilor de aici.
In manastirea atonita cu cea mai aspra vietuire de atunci, devine ascultator pana la moarte, potrivit fagaduintelor facute ca monah purtator al marii schime. Ajunge pilda de smerenie, de iubire, de rugaciune, de lupte ascetice si straluceste in virtuti.
Rugandu-se noaptea, se umple de lumina sfanta, necreata. In urma acestei experiente devine mai cald, mai smerit, cu mai multa pocainta, avand mintea in cer si neincetata rugaciune in inima.
Gustand din bunatatea Domnului, ii este inima ranita, pentru ca, asemenea Sfantului Apostol Pavel, este "strans din doua parti": doreste sa se desparta de trup si sa fie impreuna cu Hristos. Dar staretul sau, apreciindu-i virtutile si inteligenta, il insarcineaza cu misiuni importante in lume. In scurt timp se arata ocrotitor al intereselor manastirii si mai tarziu si ale tarii. Perspicacitatea sa, onestitatea, cunoasterea problemelor Sfantului Munte il impun in constiinta Sfintei Chino-tite1, careia ii devine consilier indispensabil in chestiunile externe ale manastirii.
Timp de 50 de ani, parintele Gavriil este cel dintai nume venerabil in comunitatea monahala aghiorita. Este un monah foarte cucernic, foarte invatat, intelept, smerit, dulce, iubitor de frati. La varsta de 50 de ani este ales staret al manastirii. Aici se descopera darurile sale duhovnicesti, arta sa pastorala, adanca lui blandete, activitatea sa irenica, patriotismul sau incontestabil, calitatile de conducator energic - un Gamaliei al Sfantului Munte.
In 1940, in perioada ocupatiei si a razboiului civil, se dovedeste mare patriot, luand parte la toate evenimentele neamului si suferind impreuna cu poporul lui Dumnezeu. Scrie, invata, ii roaga pe toti sa se intoarca la traditiile ortodoxe si actioneaza punandu-si viata in pericol pentru Sfantul Munte si pentru tara.
Este amintit ca dascal al neamului si duhovnic al multimilor de clerici, monahi si mireni, dar si ca inger mangaietor al celor tristi si indoliati. Cu un adanc si intens simtamant patriotic, crede ca poporul grec este popor urmator al lui Dumnezeu, predicand ca nimic nu este mai inalt decat Ortodoxia si, in al doilea rand, decat cultura noastra. De aceea nu inceteaza sa binevesteasca, prin cuvantul rostit sau scris, in Atena, Tesalonic sau in alte parti, comorile traditiilor duhovnicesti si nationale, convingand si insufletind, dar si aducand pocainta in sufletele celor care-l asculta.
Curajos prin fire, prin educatie si prin etosul sau spiritual, se avanta in lupta pentru dreptate si, pe caii virtutii, "gata de lupta, intra in mijlocul cetei demonilor, strunind in frica de Dumnezeu carul cel cu patru cai al infranarii", precum scrie Sfantul Diadoh al Foticeii despre cele patru virtuti generale: barbatia, intelepciunea, dreptatea si cumpatarea.
Toata viata si-a petrecut-o in lupta pentru bine, spre slava lui Dumnezeu si folosul fratilor, avandu-L tot timpul alaturi pe Domnul sau Iisus, pe Preasfanta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, pe cinstitul Inaintemergator si pe sfintii manastirii, dar si pe Sfantul Arhanghel Gavriil, al carui nume il purta. De aceea, pana la cea mai adanca batranete, la varsta de 93 de ani, a lucrat neobosit, cu cuvantul cald si cu fapta ostenitoare, cu o surprinzatoare voinicie tinereasca, ce i-a ramas pana in anul 1979, cand a fost imobilizat la pat din cauza bolii.
Staretul Gavriil, a marcat timp de peste 70 de ani viata monahala din Sfantul Munte, iar plecarea lui a lasat un gol dureros. Dar au ramas amintirea puternica a vietii lui si urmele de nesters ale pasirii sale eroice catre Hristos cel dorit, slujind fratilor Sai, celor "prea mici".
Un astfel de model de caracter, de viata in Hristos, de stra ucire monahala, de intelepciune omeneasca si curatenie nu ar trebui sa fie acoperit sub „obrocul" tacerii nerecunoscatoare si uitarii, ci sa fie pus "in sfesnic", pentru a lumina, in vremurile noastre intunecate, calea traditiilor ortodoxe grecesti, pe care a urmat-o el insusi si care duce catre viata vesnica, unde este Hristos, "capatul oricarei doriri".
Monahul Teoclit Dionisiatul
Extras din "Staretul meu, Gavrii Dionisiatul", Ed. Sophia
http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-gavriil-dionisiatul-141750.html
Orice osteneală și suferință și ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viață fericită. Mii de vieți să fi avut și pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic în comparație cu slava cea viitoare, pe care Stăpânul Hristos prin Cinstitul și de viață făcătorul Său Sânge vrea să ne-o împărtășească. Pentru aceasta Apostol Pavel, spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi”.
Cugetă și la aceasta că omul „ca floarea se ofilește și ca visul trece”. Și iarăși, „la glasul trâmbiței pământul se va cutremura și toți morții vor învia” pentru întâmpinarea lui Hristos. Când se va deschide poarta veacului viitor și când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale”. Căci firea este cea care suspină și împreună-pătimește, așteptând cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă”.
Neasemănată este măreția omului, pe care Dumnezeu îl înalță la atât de mare înălțime și slavă! Iar noi, păcătoșii și pătimașii, rămânem nepăsători față de această mare bogăție și aveam cugetări cu totul pământești. Trupul acesta, care este pământ și duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc! Oamenii sunt materiali în comparație cu Îngerii, care sunt ființe cu totul duhovnicești. Îngerii în comparație cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu sunt ființe cu totul imateriale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci și oamenii vor deveni îngerești și se va face unirea plinătății Bisericii, adică a credincioșilor, cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”.
Se aseamănă bogăția lumească cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Să fim și noi acolo unde este Domnul nostru! Acolo unde Îngerii se înfricoșează și nu îndrăznesc să se apropie! O, Înțelepciune și bogăție a lui Dumnezeu nesfârșită!
Nu uita, fiul meu, întunericul tău. Privește în Cer bunătățile care ne așteaptă. Ce sunt cele de aici? Oare, nu sunt cenușă și pulbere și vis? Nu vedem, oare, toate zăcând în stricăciune? Pe când cele de sus sunt veșnice. Împărăția lui Dumnezeu este nesfârșită și fericit este cel ce se va sălășlui în ea, căci va vedea slava dumnezeiescului Chip.
Fiul meu, să nu uiți că suntem trecători în această lume și că viața noastră atârnă de un fir de ață. Toate bunătățile din lume sunt deșarte.
Când avem această cunoaștere a adevărului, ne vom îndrepta în fiecare clipă ochii sufletului nostru către viața veșnică, către Ierusalimul cel de sus, acolo unde Cetele Îngerilor cântă cântările lui Dumnezeu, a căror dulceață și înțelepciune sunt necuprinse cu mintea. O, fiii mei, câtă slavă vor avea sufletele noastre atunci când după moarte vor urca la Ceruri și se vor număra împreună cu Îngerii Cerului!
Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”.
Soţul, pentru a izbândi cu uşurinţă acest rol, ar trebui să se poarte cu soţia lui – potrivit cu împrejurările – o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare şi armonie în sufletul soţiei care, deşi în multe puncte are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slăbeşte cu sufletul.
Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nicio altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea „vor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea curată şi cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.
În pervertirea generală, care a stăpânit din pricina apostaziei de la Dumnezeu, „este cu neputinţă să nu vină smintelile” (Luca 17, 1). Este nevoie de multă atenţie şi de ţinere a legăturii căsătoriei. Să ni se ia în seamă smintelile din care izvorăsc neînţelegerile sau interpretările greşite. Îl sfătuim în special pe bărbat, în calitatea sa de cap, să nu trădeze iubirea şi legătura cu soţia sa, pentru că diavolul şi uneltele sale nu vor înceta niciodată să poarte război, ca să rănească rădăcina vieţii.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 120-121)
http://www.doxologia.ro/familie/casatorie/cum-sa-se-poarte-sotul-cu-sotia-lui-dialoguri-la-athos-62
Părintele Rafail Noica în una din rarele apariţii în public Părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof român, Constantin Noica, este recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă. Locuieşte retras de 20 de ani la o mănăstire din Munţii Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac.
Este cunoscut şi sub titulatura de ieromonahul de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, ţinutul Maldon, Essex, din Anglia.. Rafail Noica s-a născut în 1942. A primit în familie o educaţie creştină minimă, deoarece tatăl său punea accent mai mult pe latura filosofică a vieţii, decât pe cea creştină, iar mama să era de confesiune anglicană. Creştinismul de început al tânărului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Înviere. La vârsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educaţii mai alese, mama sa l-a luat cu ea în Anglia, ţară ei de origine.
Aici s-a alăturat mai întâi anglicanilor, însă aici a rămas prea mult timp. După cum el însuşi spunea, în mărturiile sale, “atmosfera de la anglicani era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apucă căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic”. După experienţa anglicană, Rafail Noica a trecut pe la penticostali, congregaţionalişti, Armată Salvării şi alte culte. Dintre toate confesiunile întâlnite, cel mai mult s-a ataşat de comunitatea baptistă, unde a stat un an şi jumătate. Întoarcerea la Ortodoxie a avut loc în anul 1961, iar în anul 1965, Părintele Rafail Noica a fost ”tuns” în monahism, la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, de către Părintele Sofronie Saharov.
S-a întors în România în anul 1993, după 38 de ani de la momentul plecării din ţară. Reprezentanţii Patriarhiei Române l-au dorit episcop, dar Părintele Rafail Noica a respins oferta. În 1993 s-a retras la o mănăstire din Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac, unde trăieşte în sihăstrie. Apare în public foarte rar, de două, trei ori pe an la câte o conferinţă susţinută la Alba Iulia sau Bucureşti. Sălile în care ţine cuvântările sunt de fiecare dată neîncăpătoare pentru sutele şi chiar miile de oameni care doresc să îl asculte. “Am scris o singură carte, care se numeşte Gânduri. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta că fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a două era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu ăla carte care s-ar numi Memorii, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!”, a spus duhovnicul, întrebat despre scrierile sale. Cu toate acestea, cuvinte ale Părintelui Rafail Noica se găsesc în două cărţi (“Celălalt Noica” şi “Cultura Duhului”), câteva articole şi o serie de conferinţe pe care le-a susţinut de-a lungul anilor. Rafail Noica publică în revista de spiritualitate monastică Epifania din Alba-Iulia traduceri din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul, “bunicul” său duhovnicesc şi alte articole.
A tradus din limba rusă şi publicat la Alba Iulia două cărţi scrise de duhovnicul său, Părintele Sofronie Saharov. Rafail Noica despre tatăl său, Constantin Noica: ”Pe tata l-am cunoscut foarte puţin, fiindcă din copilărie, nu ştiu în ce an, au divorţat părinţii mei. Tată, fiind din neam de moşieri, iar mama având origine “nesănătoasă”, fiind englezoaică, s-au gândit că, dacă se despart, o să riscăm mai puţine lucruri care ne ameninţau în regimul comunist şi poate că şi mama se gândea să-şi recâştige cetăţenia britanică şi să ne ia şi pe noi, copiii, în libertate, să ne dea o educaţie. La un moment dat, tată a avut domiciliu forţat în Câmpulung Muscel, iar noi rămăsesem în Bucureşti. În ’55 s-a repatriat mama şi ne-am dus şi noi, copiii, la ea. L-am cunoscut puţin. După moartea lui, din articole, am văzut că era mai mult decât ce credeam eu. Mă gândeam, de exemplu – o să va mărturisesc şi asta – ce face un filosof acum în România lui Ceauşescu ? Adică, “ţară arde şi baba se piaptănă”, cum se zice. Dar mi-am dat seama că nu era aşa de simplu şi că a fost şi acolo o pronie a lui Dumnezeu.
Filosofia lui nu o înţeleg şi încă nu pot să citesc cărţile tatei, fiindcă nu pot înţelege filosofia. De când a ieşit din închisoare, din ’68, tată ne-a vizitat însă, în Anglia de trei ori şi, în felul nostru, ne-am înţeles din ce în ce mai bine până când, în ’85 sau ’86 cred, când a venit ultima oară, ne-am despărţit într-o înţelegere adâncă, într-o armonie adâncă, pe care nu o puteam exprimă în cuvinte, fiindcă altul era limbajul lui, altul al meu.
Dar simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tată. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul sau, care a venit la altă filosofie, la altă cultură”.
Arhim. Andrei COROIAN
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/sihastrul-rafail-noica-duhovnicul-retras-la-schitul-lazesti-din-apuseni/
A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.
Ia gânditi-va voi, daca o sfânta icoana a Maicii Domnului, facuta de un pictor, este asa de frumoasa, dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu câte sase aripi, care îi cânta Maicii Domnului imnuri, si cântarile cele dumnezeiesti, oare ce limba le poate grai? Cum zice Apostolul Pavel: Am auzit acolo cântari, care nu este cu putinta omului a le vorbi. Pâna la al treilea cer. Dar Maica Domnului este peste toate cerurile! Este lânga Sfânta Treime!
Ce este acolo? Câta slava are Maica Domnului! Nu auziti ce spune în Acatistul Sfântului Acopera-mânt: "Bucura-te, acoperamântul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate sa acopere un oras, o tara, dar Maica Domnului cu acoperamântul si cu mila ei acopera toate popoarele lumii; ca atâta putere a primit de la Mântuitorul. Oricine si oriunde o cheama: în padure, în pustie, la câmp, în cetate, în casa, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru ca este pusa acoperitoare si mijlocitoare a întregii lumi catre Dumnezeu.
Eram în Sfântul Munte Athos, unde traiesc numai calugari care duc viata în feciorie si în curatie. Acolo nimic nu traieste parte femeiasca. Este "Gradina Maicii Domnului", unde ea a predicat Evanghelia cu Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Apostol Marcu si cu Maria Magdalena. Acolo a fost oras de pagâni când a ajuns ea.
Când am mers la Protaton, în capitala Sfântului Munte, unde sunt cele mai vechi arhive ale Sfântului Munte de peste o mie de ani, acolo este o biserica foarte mare. În fata acelei biserici este o piatra lata de câtiva metri pe care nu se prinde nici ploaia, nici zapada niciodata. Nimic, nimic, nimic! Ramâne tot uscata. Îi zice piatra sângelui. De trei ori pe an izvoraste sânge dintr-însa si curge sângele siroaie si se duce la temelia bisericii.
Acolo, la anul 1274, în timpul împaratului Mihail al VIII-lea, Paleologul, când a intrat Papa Grigorie al X-lea în Sfântul Munte cu armata si a vrut sa-i treaca pe calugari cu sila la catolici, a taiat pe piatra aceea vreo câteva zeci de calugari. Si sângele dreptilor de trei ori pe an iese si atunci se fac slujbe. Curge sânge timp de câteva ore din piatra aceea. Dar apa nu se prinde de ea, zapada nu se prinde, nimic, nimic. Este o minune mare.
Tot acolo în biserica Protaton am vazut sfânta icoana Axionita - Maica Domnului cu doi îngeri care-i tin coroana. Axionita sau "Axion Estin" pe greceste înseamna Cuvine-se cu adevarat.
Aici ne-a povestit un parinte atonit istoria acestei icoane. În valea numita "Axion Estin", traia un mare sihastru care avea ucenic un calugar tânar, pe care-l crestea, ca sa ramâna în chiliuta lui. O chiliuta sub munte, în padure.
Ei aveau aceasta icoana vestita, Maica Domnului, în chilie. Odata calugarul cel batrân a plecat la priveghere la Manastirea Protaton. Sa stiti ca la Sfântul Munte, la toate praznicele împaratesti, privegherile sunt de toata noaptea. În tipicul mare al Sfântului Sava sunt puse 68 de privegheri de toata noaptea, în toate Duminicile si în cele 12 praznice împaratesti si la Sfântul Ioan Botezatorul.
Si batrânul i-a spus calugarului tânar:
- Eu ma duc la priveghere, tu ramâi acasa, fiule, si-ti fa pravila acasa, sa nu ramâna chilia singura.
Calugarul cel tânar a întrebat pe batrân:
- Ava, eu ce pravila sa fac?
Dar calugarul batrân i-a zis:
- Fiule, tu n-ai sa poti priveghea toata noaptea. Citeste la Psaltire doua-trei catisme si pe urma du-te la icoana Maicii Domnului si fa câteva metanii, sa nu-ti fie somn. Si de câte ori te duci la icoana Maicii Domnului, sa cânti cântarea asta: Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvântul ai nascut, pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Pâna atunci nu se stia de rugaciunea "Cuvine-se cu adevarat". Numai atât se stia în Sfântul Munte. Nu stiau cum cânta îngerii în ceruri Maicii Domnului!
Atunci calugarul tânar a facut cum a zis batrânul: A citit câteva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica Domnului si a facut câteva metanii. A mai aprins candela sa nu se stinga si iar a cântat: Ceea ce esti mai cinstita… Asa a facut pâna la miezul noptii, ca sa se lupte si el si sa privegheze macar atât; pe urma sa se culce sa doarma 3-4 ore, ca dimineata, când vine batrânul, sa se scoale iar la rugaciune.
Când a ajuns la miezul noptii, bate cineva în usa. Dar el stia ca batrânul nu vine niciodata în timpul noptii, ca era departe de biserica. Apoi cine sa vina în puterea noptii, sa-i bata în usa? N-a vrut sa dea drumul. Si aude un glas:
- Evloghite, pater! (Binecuvinteaza, parinte).
El, când a auzit ca cere blagoslovenie, a zis dinauntru:
- O Kirios! (Domnul sa te binecuvinteze).
Si numai a intrat un tânar foarte frumos, tot calugar, foarte luminat la fata, si l-a întrebat:
- Ce faci, frate?
- Ce sa fac? Merg sa ma culc, ca nu mai pot priveghea de oboseala!
- Ce pravila ai facut de aseara pâna acum?
- Asa mi-a spus batrânul, când a plecat la biserica, sa citesc la Psaltire doua-trei catisme si pe urma sa cânt Ceea ce esti mai cinstita… si sa fac câteva metanii.
Dar cel ce a venit i-a spus:
- Nu se cânta numai Ceea ce esti mai cinstita…
- Ba da! Asa se cânta în tot Sfântul Munte, la toate manastirile.
- Nu! Iata cum cântam noi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, si pe urma cântam: Ceea ce esti mai cinstita…
Dar calugarul a zis:
- Eu asa n-am auzit. Daca vrei sa-mi scrii, ca vreau sa învat si eu rugaciunea asta.
- N-ai aici hârtie si creion?
- N-am! Dar tare as vrea sa o învat si eu!
- Du-te afara si adu-mi o lespede de piatra!
Ucenicul s-a dus afara si a luat o lespede, a curatat-o el si a spalat-o frumos.
- Am sa scriu pe dânsa.
Si cauta ceva, cu care sa zgârie pe piatra. Dar calugarul venit îl întreaba:
- Ce cauti?
- Caut un cui sa scriu, caci creion nu am!
- Nu-i nevoie sa scrii cu cuiul! Lasa ca scriu eu!
Si calugarul care a venit a început sa scrie pe piatra rugaciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Si i-a scris foarte frumos pe greceste toata cântarea: Cuvine-se cu adevarat… (Axion Estin). Iar acesta a încremenit când a vazut ca acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale si iesea scrisoarea asa de frumoasa. Si se gândea: "Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmura?"
Si dupa ce i-a scris, a semnat: "Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngeresti", si a disparut din fata lui.
Atunci calugarul a aratat piatra batrânului când a venit, si i-a spus toata întâmplarea cu Arhanghelul Gavriil.
S-a împânzit în tot Sfântul Munte minunea aceasta si din clipa aceea, în toate bisericile si în toate cartile bisericesti, s-a introdus cântarea aceasta pe care o cântam pâna astazi: Cuvine-se cu adeva-rat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu - Cuvântul ai nascut; pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Amin.
*
Cine poate spune toate minunile Maicii Dom-nului? Nimeni nu le poate spune, pentru ca sunt în tot pamântul si se lucreaza cu fiecare suflet. De aceea va rog sa aveti toti icoana Preasfintei Nasca-toarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria în casa. Sa va siliti cât mai mult sa laudati pe Dumne-zeu si, dupa Dumnezeu, pe Maica Domnului si apoi pe sfintii lui Dumnezeu, pentru ca Maica Domnului este ocrotitoarea si mijlocitoarea întregii lumi!
Când a fost Mântuitorul pe Cruce, nici acolo n-a lasat fara îngrijire pe mama lui. I-a spus Sfântului Ioan Evanghelistul: Fiule, iata maica ta! Si dintru acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale, ca cincisprezece ani a mai trait Maica Domnului, dupa Învierea Mântuitorului si dupa Înaltarea la cer. Si a stat la Efes, la casa Sfântului Ioan Evanghelistul, si el îi purta de grija.
Iar ei i-a zis: Maica, iata fiul tau! Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "Prin aceste cuvinte ale Mântuitorului de pe cruce, ne-a facut pe toti fii ai Maicii Domnului". Toti crestinii de pe fata pamântului suntem fiii ei, pentru ca ne-a lasat în ocrotirea Maicii Domnului. De aceea vedeti ca cele mai multe biserici din lume, din toate tarile, sunt facute în numele Maicii Domnului. Sa aveti mare credinta si evlavie în rugaciunile ei!
ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI, OCROTIREA CRESTINILOR
În casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se împaca sotul cu sotia, nu se iubesc fratii; se bat, se judeca, se cearta si este mare neorânduiala.
Si atunci, vazând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios, pune mâna pe un acatist al Maicii Domnului, îngenuncheaza undeva singur într-o camera si începe a se ruga: "Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti si da-le întelegere, dragoste si alinare!"
Si asa s-a dus ura, s-a risipit iutimea, tulburarea, dorinta de razbunare si s-a linistit familia. Datorita cui? Maica Domnului cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama în ajutor.
Parintele Cleopa
