Mama mea, Sofia, nu stia carte si era necajita ca nu putea sa invete rugaciuni mai lungi, precum cele din cartile de rugaciune. Parintele i-a zis: Roaga-te cum stii, ca Dumnezeu iti primeste rugaciunea. Avea Parintele si vorba asta de la Sfintii Parinti:
- Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Intr-o noapte, in vis, Maica Domnului a invatat-o pe mama mea urmatoarea rugaciune:
Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor, bucuria scarbitilor, alinatoarea celor necajiti, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-ma ca pe un neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii, dezleaga-l precum vrei, ca nu am alt ajutor in afara de tine, nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaietoare buna in afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin.
Cand s-a sculat din somn, mama stia rugaciunea. Ne-a invatat si pe noi, pe copiii ei, ca nu cumva s-o uite, dar n-a uitat-o niciodata. I-a spus si Parintelui Arsenie aceasta rugaciune, care i-a zis:
- No vezi, asa sa te rogi, cum te-a invatat Maica Domnului!
Dupa un timp am descoperit ca aceasta rugaciune este si in Ceaslov, exact cum a invatat-o Maica Domnului pe mama mea, Sofia, ceea ce ne da certitudinea ca rugaciunile care ne-au ramas de la Sfintii Parinti ai Bisericii nu sunt inventate de acestia, nu sunt din mintea lor, ci le-au fost insuflate de Duhul Sfant.
Parintele Arsenie Boca
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-razboiul-nevazut-post-spovedanie-rugaciunea-maicii-domnului-cea-mai-mare-minune/
(…) De ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. (…) Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.
De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfântul Apostol lacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfântă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.
Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înfloreşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)
Este o floare care odinioară se numea Floarea Reginei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o
Dumnezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prietenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi când ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem dacă suntem delicaţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.
(Oameni şi flori, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/03/03/oameni-si-flori/#more-806
Părintele Arsenie Boca este un apostol al neamului nostru. Este cel ce mijloceşte în faţa lui Dumnezeu pentru a fi scoşi din încurcătură, pentru a fi eliberaţi din sclavia patimilor.
Apostolatul său presupune lucrarea de slujitor în via Domnului. Părintele nu s-a înstăpânit peste vie, ci a slujit cu smerenie şi a altoit mlădiţele uscate. Apostolul de la Prislop îndreptează întocmirile greşite ale gândurilor noastre. Moise este supravieţuitorul poruncii criminale lui Faraon. Domnul Iisus Hristos supravieţuieşte masacrului comis de către Irod. Apostolul Zian, călugărit Arsenie, supravieţuieşte violenţelor şi umilinţelor nejustificate. Cine l-a vegheat: Miriam, Sfânta Fecioară! Preacurata l-a adoptat încă din timpul pelerinajului atonit. Şi nu l-a mai părăsit vreodată. Face parte din aceeaşi familie de copii ai Maicii Domnului, împreună cu Valeriu Gafencu, Marin Naidin, sfinţii Serafim de Sarov, Ioan din Kronstadt, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Ioan de la Rila şi Andrei Şaguna.
Apostol al iertării, părintele Arsenie insistă pe valoarea regăsirii unei averi înstrăinate. Iertarea, cheie spre libertate, depăşire a egoismului, vindecarea de depresie. Pe Domnul Hristos nu îl încurcă câtuşi de puţin moartea părintelui Arsenie. Aşa cum l-a putut ajuta în timpul vieţii, îl poate ajuta şi după moarte, poate chiar mai mult. La fel, aşa cum părintele ne-a putut ajuta înainte să treacă Dincolo, cu atât mai mult ne poate ajuta acum. Copil fiind, părintele Arsenie îi făgăduieşte tatălui său că nu va mai pierde timpul. Această promisiune îl va urmări toată viaţa. Părintele Arsenie este un om de frumuseţe hristică. Era ca un vulcan de iubire. Ştia să nu spună prea mult, spunând tot ce era de spus: să simţim crescând în noi efluvii de iubire.
Prislop. Pace adâncă, de început de lume. Departe de ispita sonoră, doar linişte. Un urcuş spre înviere, printre bolovani şi spini. E clar: iubirea covârşeşte totul. Această bucurie este sfântă, pentru că izvorăşte din Dumnezeu. Lângă un sfânt, simţi comuniunea sfinţilor şi puterea harului. Sfinţenia atrage, nu corupe. Obrăzniciile şi glumele de şezlong nu încap în această poieniţă. Ne-am oxigenat. Respirăm mai uşor. Inspirăm altceva. Cadoul dus de aici este binecuvântarea, nu magnetul. La mormântul cuiva drag vii cu flori, cu inimă smerită şi cu răbdare. Trăind ca un apostol în prezenţa Domnului Iisus, părintele, precum apostolii, şi-a sfinţit viaţa. Oameni de peste tot: Botoşani, Galaţi, chiar Oltul codat portocaliu. Toţi vin la Românul fără de vicleşug, ca într-un cantonament al bucuriei. Ne întâlnim cu părintele-apostol în lumina Crucii şi în bucuria durerii Crucii.
Balcaniada
Apostolul („cel trimis înaintea poporului cu un Mesaj”) Arsenie a înţeles că lumea se degradează tocmai pentru că îi lipseşte Evanghelia, esenţialul. Lumea nu vrea să se conecteze la sursa Hristos. În aceste condiţii tragice, supravieţuirea devine imposibilă, iar veşnicia incertă. Nu există pericolul ca Hristos să nu ne ierte. Există un singur pericol: ca noi să nu mai credem în iertarea Lui. Părintele-arhanghel nu a fost lipsit de ajutorul divin în nici o situaţie, pentru că s-a dedicat total slujirii. Iar în călătoria în care a pornit nu a uitat merindea euharistică. Doar cei ce nu lucrează pentru Hristos nu au cum să trăiească o veşnicie împreună cu El. Aşa cum profetul Daniel L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilon, apostolul Arsenie L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilonul balcanic. A fost în groapa leilor sovietici, dar a fost izbăvit. În orice lucrare, de la Sâmbăta la Drăgănescu, apostolul Balcanilor nu s-a reprezentat pe sine, ci L-a reprezentat pe Hristos, a fost o transparenţă a Lui.
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/apostolul-supravietuitor/
O remarcabila inzestrare nativa, o neobisnuita vigoare fizica, o minte patrunzatoare si bogata, o fantezie roditoare, o inima marinimoasa, bunavointa, curatia Sfantului Botez, toate acestea au alcatuit o personalitate complexa, impodobita cu daruri naturale si dobandite, un conducator innascut, luminat cu harul lui Dumnezeu.
De la varsta de 12 ani, Gheorghe il ajuta pe preotul din satul sau de munte la diferitele slujbe. La scoala este cel dintai. Din roadele viilor tatalui sau imparte saracilor. La varsta de 17 ani pleaca pe ascuns, pentru a se inrola in trupele de partizani ale lui Pavlos Melas, dar se intoarce trist, nefiind primit din cauza varstei prea mici. Mai tarziu intra in armata. Dupa terminarea acesteia pleaca in Sfantul Munte si se stabileste la Manastirea Sfantul Dionisie, unde se dedica luptelor duhovnicesti, atragand admiratia vietuitorilor de aici.
In manastirea atonita cu cea mai aspra vietuire de atunci, devine ascultator pana la moarte, potrivit fagaduintelor facute ca monah purtator al marii schime. Ajunge pilda de smerenie, de iubire, de rugaciune, de lupte ascetice si straluceste in virtuti.
Rugandu-se noaptea, se umple de lumina sfanta, necreata. In urma acestei experiente devine mai cald, mai smerit, cu mai multa pocainta, avand mintea in cer si neincetata rugaciune in inima.
Gustand din bunatatea Domnului, ii este inima ranita, pentru ca, asemenea Sfantului Apostol Pavel, este "strans din doua parti": doreste sa se desparta de trup si sa fie impreuna cu Hristos. Dar staretul sau, apreciindu-i virtutile si inteligenta, il insarcineaza cu misiuni importante in lume. In scurt timp se arata ocrotitor al intereselor manastirii si mai tarziu si ale tarii. Perspicacitatea sa, onestitatea, cunoasterea problemelor Sfantului Munte il impun in constiinta Sfintei Chino-tite1, careia ii devine consilier indispensabil in chestiunile externe ale manastirii.
Timp de 50 de ani, parintele Gavriil este cel dintai nume venerabil in comunitatea monahala aghiorita. Este un monah foarte cucernic, foarte invatat, intelept, smerit, dulce, iubitor de frati. La varsta de 50 de ani este ales staret al manastirii. Aici se descopera darurile sale duhovnicesti, arta sa pastorala, adanca lui blandete, activitatea sa irenica, patriotismul sau incontestabil, calitatile de conducator energic - un Gamaliei al Sfantului Munte.
In 1940, in perioada ocupatiei si a razboiului civil, se dovedeste mare patriot, luand parte la toate evenimentele neamului si suferind impreuna cu poporul lui Dumnezeu. Scrie, invata, ii roaga pe toti sa se intoarca la traditiile ortodoxe si actioneaza punandu-si viata in pericol pentru Sfantul Munte si pentru tara.
Este amintit ca dascal al neamului si duhovnic al multimilor de clerici, monahi si mireni, dar si ca inger mangaietor al celor tristi si indoliati. Cu un adanc si intens simtamant patriotic, crede ca poporul grec este popor urmator al lui Dumnezeu, predicand ca nimic nu este mai inalt decat Ortodoxia si, in al doilea rand, decat cultura noastra. De aceea nu inceteaza sa binevesteasca, prin cuvantul rostit sau scris, in Atena, Tesalonic sau in alte parti, comorile traditiilor duhovnicesti si nationale, convingand si insufletind, dar si aducand pocainta in sufletele celor care-l asculta.
Curajos prin fire, prin educatie si prin etosul sau spiritual, se avanta in lupta pentru dreptate si, pe caii virtutii, "gata de lupta, intra in mijlocul cetei demonilor, strunind in frica de Dumnezeu carul cel cu patru cai al infranarii", precum scrie Sfantul Diadoh al Foticeii despre cele patru virtuti generale: barbatia, intelepciunea, dreptatea si cumpatarea.
Toata viata si-a petrecut-o in lupta pentru bine, spre slava lui Dumnezeu si folosul fratilor, avandu-L tot timpul alaturi pe Domnul sau Iisus, pe Preasfanta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, pe cinstitul Inaintemergator si pe sfintii manastirii, dar si pe Sfantul Arhanghel Gavriil, al carui nume il purta. De aceea, pana la cea mai adanca batranete, la varsta de 93 de ani, a lucrat neobosit, cu cuvantul cald si cu fapta ostenitoare, cu o surprinzatoare voinicie tinereasca, ce i-a ramas pana in anul 1979, cand a fost imobilizat la pat din cauza bolii.
Staretul Gavriil, a marcat timp de peste 70 de ani viata monahala din Sfantul Munte, iar plecarea lui a lasat un gol dureros. Dar au ramas amintirea puternica a vietii lui si urmele de nesters ale pasirii sale eroice catre Hristos cel dorit, slujind fratilor Sai, celor "prea mici".
Un astfel de model de caracter, de viata in Hristos, de stra ucire monahala, de intelepciune omeneasca si curatenie nu ar trebui sa fie acoperit sub „obrocul" tacerii nerecunoscatoare si uitarii, ci sa fie pus "in sfesnic", pentru a lumina, in vremurile noastre intunecate, calea traditiilor ortodoxe grecesti, pe care a urmat-o el insusi si care duce catre viata vesnica, unde este Hristos, "capatul oricarei doriri".
Monahul Teoclit Dionisiatul
Extras din "Staretul meu, Gavrii Dionisiatul", Ed. Sophia
http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-gavriil-dionisiatul-141750.html
Orice osteneală și suferință și ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viață fericită. Mii de vieți să fi avut și pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic în comparație cu slava cea viitoare, pe care Stăpânul Hristos prin Cinstitul și de viață făcătorul Său Sânge vrea să ne-o împărtășească. Pentru aceasta Apostol Pavel, spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi”.
Cugetă și la aceasta că omul „ca floarea se ofilește și ca visul trece”. Și iarăși, „la glasul trâmbiței pământul se va cutremura și toți morții vor învia” pentru întâmpinarea lui Hristos. Când se va deschide poarta veacului viitor și când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale”. Căci firea este cea care suspină și împreună-pătimește, așteptând cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă”.
Neasemănată este măreția omului, pe care Dumnezeu îl înalță la atât de mare înălțime și slavă! Iar noi, păcătoșii și pătimașii, rămânem nepăsători față de această mare bogăție și aveam cugetări cu totul pământești. Trupul acesta, care este pământ și duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc! Oamenii sunt materiali în comparație cu Îngerii, care sunt ființe cu totul duhovnicești. Îngerii în comparație cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu sunt ființe cu totul imateriale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci și oamenii vor deveni îngerești și se va face unirea plinătății Bisericii, adică a credincioșilor, cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”.
Se aseamănă bogăția lumească cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Să fim și noi acolo unde este Domnul nostru! Acolo unde Îngerii se înfricoșează și nu îndrăznesc să se apropie! O, Înțelepciune și bogăție a lui Dumnezeu nesfârșită!
Nu uita, fiul meu, întunericul tău. Privește în Cer bunătățile care ne așteaptă. Ce sunt cele de aici? Oare, nu sunt cenușă și pulbere și vis? Nu vedem, oare, toate zăcând în stricăciune? Pe când cele de sus sunt veșnice. Împărăția lui Dumnezeu este nesfârșită și fericit este cel ce se va sălășlui în ea, căci va vedea slava dumnezeiescului Chip.
Fiul meu, să nu uiți că suntem trecători în această lume și că viața noastră atârnă de un fir de ață. Toate bunătățile din lume sunt deșarte.
Când avem această cunoaștere a adevărului, ne vom îndrepta în fiecare clipă ochii sufletului nostru către viața veșnică, către Ierusalimul cel de sus, acolo unde Cetele Îngerilor cântă cântările lui Dumnezeu, a căror dulceață și înțelepciune sunt necuprinse cu mintea. O, fiii mei, câtă slavă vor avea sufletele noastre atunci când după moarte vor urca la Ceruri și se vor număra împreună cu Îngerii Cerului!
Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”.
Soţul, pentru a izbândi cu uşurinţă acest rol, ar trebui să se poarte cu soţia lui – potrivit cu împrejurările – o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare şi armonie în sufletul soţiei care, deşi în multe puncte are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slăbeşte cu sufletul.
Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nicio altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea „vor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea curată şi cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.
În pervertirea generală, care a stăpânit din pricina apostaziei de la Dumnezeu, „este cu neputinţă să nu vină smintelile” (Luca 17, 1). Este nevoie de multă atenţie şi de ţinere a legăturii căsătoriei. Să ni se ia în seamă smintelile din care izvorăsc neînţelegerile sau interpretările greşite. Îl sfătuim în special pe bărbat, în calitatea sa de cap, să nu trădeze iubirea şi legătura cu soţia sa, pentru că diavolul şi uneltele sale nu vor înceta niciodată să poarte război, ca să rănească rădăcina vieţii.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 120-121)
http://www.doxologia.ro/familie/casatorie/cum-sa-se-poarte-sotul-cu-sotia-lui-dialoguri-la-athos-62
Părintele Rafail Noica în una din rarele apariţii în public Părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof român, Constantin Noica, este recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă. Locuieşte retras de 20 de ani la o mănăstire din Munţii Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac.
Este cunoscut şi sub titulatura de ieromonahul de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, ţinutul Maldon, Essex, din Anglia.. Rafail Noica s-a născut în 1942. A primit în familie o educaţie creştină minimă, deoarece tatăl său punea accent mai mult pe latura filosofică a vieţii, decât pe cea creştină, iar mama să era de confesiune anglicană. Creştinismul de început al tânărului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Înviere. La vârsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educaţii mai alese, mama sa l-a luat cu ea în Anglia, ţară ei de origine.
Aici s-a alăturat mai întâi anglicanilor, însă aici a rămas prea mult timp. După cum el însuşi spunea, în mărturiile sale, “atmosfera de la anglicani era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apucă căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic”. După experienţa anglicană, Rafail Noica a trecut pe la penticostali, congregaţionalişti, Armată Salvării şi alte culte. Dintre toate confesiunile întâlnite, cel mai mult s-a ataşat de comunitatea baptistă, unde a stat un an şi jumătate. Întoarcerea la Ortodoxie a avut loc în anul 1961, iar în anul 1965, Părintele Rafail Noica a fost ”tuns” în monahism, la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, de către Părintele Sofronie Saharov.
S-a întors în România în anul 1993, după 38 de ani de la momentul plecării din ţară. Reprezentanţii Patriarhiei Române l-au dorit episcop, dar Părintele Rafail Noica a respins oferta. În 1993 s-a retras la o mănăstire din Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac, unde trăieşte în sihăstrie. Apare în public foarte rar, de două, trei ori pe an la câte o conferinţă susţinută la Alba Iulia sau Bucureşti. Sălile în care ţine cuvântările sunt de fiecare dată neîncăpătoare pentru sutele şi chiar miile de oameni care doresc să îl asculte. “Am scris o singură carte, care se numeşte Gânduri. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta că fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a două era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu ăla carte care s-ar numi Memorii, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!”, a spus duhovnicul, întrebat despre scrierile sale. Cu toate acestea, cuvinte ale Părintelui Rafail Noica se găsesc în două cărţi (“Celălalt Noica” şi “Cultura Duhului”), câteva articole şi o serie de conferinţe pe care le-a susţinut de-a lungul anilor. Rafail Noica publică în revista de spiritualitate monastică Epifania din Alba-Iulia traduceri din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul, “bunicul” său duhovnicesc şi alte articole.
A tradus din limba rusă şi publicat la Alba Iulia două cărţi scrise de duhovnicul său, Părintele Sofronie Saharov. Rafail Noica despre tatăl său, Constantin Noica: ”Pe tata l-am cunoscut foarte puţin, fiindcă din copilărie, nu ştiu în ce an, au divorţat părinţii mei. Tată, fiind din neam de moşieri, iar mama având origine “nesănătoasă”, fiind englezoaică, s-au gândit că, dacă se despart, o să riscăm mai puţine lucruri care ne ameninţau în regimul comunist şi poate că şi mama se gândea să-şi recâştige cetăţenia britanică şi să ne ia şi pe noi, copiii, în libertate, să ne dea o educaţie. La un moment dat, tată a avut domiciliu forţat în Câmpulung Muscel, iar noi rămăsesem în Bucureşti. În ’55 s-a repatriat mama şi ne-am dus şi noi, copiii, la ea. L-am cunoscut puţin. După moartea lui, din articole, am văzut că era mai mult decât ce credeam eu. Mă gândeam, de exemplu – o să va mărturisesc şi asta – ce face un filosof acum în România lui Ceauşescu ? Adică, “ţară arde şi baba se piaptănă”, cum se zice. Dar mi-am dat seama că nu era aşa de simplu şi că a fost şi acolo o pronie a lui Dumnezeu.
Filosofia lui nu o înţeleg şi încă nu pot să citesc cărţile tatei, fiindcă nu pot înţelege filosofia. De când a ieşit din închisoare, din ’68, tată ne-a vizitat însă, în Anglia de trei ori şi, în felul nostru, ne-am înţeles din ce în ce mai bine până când, în ’85 sau ’86 cred, când a venit ultima oară, ne-am despărţit într-o înţelegere adâncă, într-o armonie adâncă, pe care nu o puteam exprimă în cuvinte, fiindcă altul era limbajul lui, altul al meu.
Dar simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tată. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul sau, care a venit la altă filosofie, la altă cultură”.
Arhim. Andrei COROIAN
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/sihastrul-rafail-noica-duhovnicul-retras-la-schitul-lazesti-din-apuseni/
